Deci dl Băsescu Mircea, fratele preşedintelui, n-a ieşit în stradă după model PSD să protesteze faţă de arestarea preventivă a finului Bercea Mondial.
Cu discernământul pe care i-l ştim din precedentele apariţii, nu m-aş fi mirat să-l văd la TV în rând cu chivuţele, trăgându-se (cu grijă) de firele de păr rămase şi acuzând leşinuri, precum rudele marelui nedreptăţit, baronul Nicolescu de Argeş. A rămas probabil lângă afacerile din Portul Constanţa, că acuşi vine descinderea DNA pe vămi, care până acum a ocolit ca prin minune litoralul, principala zonă de contrabandă a ţării. Ca să parafrazez şi eu o celebritate, la Constanţa ori va fi ceva di granda, ori nu va fi deloc.
Până acum nu fu să fie, aşa că să vedem ce se mai întâmplă la ăilalţi golani, cu ecuson: tot Maghrebul e cuprins de flăcările revoltei. Culmea, guvernul adoratei Chine a blocat pe net cuvântul "iasomie", ptiu drace. Ce să zic, îmi pare rău pentru cei 500 de intelectuali şi business guru ce aşteptau să le iasă de sub tipar cărţile exaltând virtuţile modelului chinez, ce urmează mintenaş să ia faţa Occidentul în toate cele (e drept, China mai are un pic până ajunge România din urmă ca PIB/locuitor, dar astea sunt detalii). Nasol să pierzi aşa punctele ISI pentru postul de lector, doar pentru că nişte pierde-vară din Beijing agită apele şi nu vor să priceapă că trăiesc deja în cea mai bună dintre lumile posibile, după cum o arată ecuaţiile unora cu Nobel pe economie. Şi mai dramatică e situaţia în ţări cu adevărat bătute de soartă, precum Algeria sau Libia, unde până acum poliţia secretă a păstrat cât de cât controlul, în principal mitraliind din elicoptere populaţia. Stai şi te întrebi, la fix cincizeci de ani după războiul de independenţă contra Franţei, cât de dulce e acum glonţul patriei. Şi la ce bun totul dacă în termeni de venit per capita, într-o comparaţie internaţională, algerianul mediu e mai sărac azi decât în 1955, când era guvernat de la Paris.
Au meritat toate măcelurile dacă astăzi, după cincizeci de ani de suveranitate, cel mai fierbinte ideal al tinerilor meghrebini este să se suie într-o bărcuţă şubredă şi să ajungă, dacă o vrea Allah, exact în Franţa? Că şi atunci, independenţa tot cu entuziasm şi iasomie a fost întâmpinată, ca şi acum eliberarea de tirani.
Ştiu că viaţa omului nu e doar ce bagi în burtă, că libertatea şi identitatea sunt importante, şamd. Nu e nevoie să-mi repetaţi mie toate astea. Ci comentatorilor - majoritatea - care spun că revoluţiile arabe au pornit de la creşterea preţului alimentelor, care creează instabilitate politică, deci ceva trebuie făcut etc. Eu cred că, din contră, nu e deloc clar ce rol a jucat scumpirea pâinii, din moment ce flama s-a aprins în cea mai înstărită şi burgheză ţară arabă, Tunisia, întinzându- se apoi la studenţii şi clasa mijlocie din Cairo şi Alexandria.
Abia după căderea dictatorilor s-au pornit grevele pentru salarii şi protestele pur sociale, sărăcimea egipteană profitând de spaţiul de libertate nou creat, la care prea puţin contribuise.
Şi în vreme ce privaţiunile din mahalale pot fi înţelese, drama şi paradoxul acestor revoluţii este că nu vor putea niciodată să aducă mai multe subvenţii pentru popor, nici să ieftinească produsele de bază mai mult decât sub Mubarak sau Ben Ali: în Egipt benzina costă vreo 12 eurocenţi/litru, de zece ori mai puţin decât la noi, ceea ce nu acoperă evident nici preţul de producţie; iar lipiile pentru săraci se vând cu 1,5 eurocenţi bucata (!).
Democraţia s-ar putea să vină, dar nu şi ieftinirile, că preţurile nu au unde să scadă mai mult de atât, şi nici fericirea personală, pentru că libertatea e o povară pentru cei neobişnuiţi cu ea (cum am văzut şi la noi acasă). Cu alte cuvinte, mă bucur pentru ei că sunt liberi, dar mă tem de ce o să iasă mai departe. Nu neapărat din cauza Islamului, ci pentru că aceste mase înfierbântate şi sărace au convingerea milenaristă că odiosul Mubarak şi ai lui au un munte de avere dosită undeva, iar acum poporul o va împărţi şi va trăi fericit cu ea 100 de ani (cum şi la noi unii mai caută “conturile lui Ceauşescu" ca soluţie la problemele ţării).
De fapt, aceste autocraţii arabe sunt profund corupte, dar s-au menţinut cu ajutorul unor subvenţii pe care nicio democraţie decentă ce le va lua locul nu şi le va permite. Toată etalarea şi toate clanurile ciupercite în jurul guvernării stau pe o colectare totală de vreo 10-15% din PIB, adică pe un stat mic în dimensiuni, ce nu prea impozitează cetăţenul şi nici nu-i dă mare lucru în schimb. Cum se va face tranziţia de la situaţia asta la un stat modern - pe care bieţii oameni şi-l doresc, că altfel n-ar porni-o noaptea pe mare spre Europa, riscându-şi viaţa - în condiţii de sărăcie extremă, competiţie politică şi retorică paranoidă cu lungă tradiţie, seculară sau religioasă, mi-e greu să-mi imaginez.
Acum o jumătate de secol au crezut că dacă-i alungă pe fermierii francezi super-eficienţi sau naţionalizează Canalul Suez, bogăţia va curge singură din cer peste tinerele naţiuni suverane. De fapt, rămase fără infrastructura instituţiilor moderne, fără stat de drept şi, scurtă vreme după eliberare, şi fără spaţiul de dezbatere publică raţională, societăţile arabe au aruncat în Mediterana odată cu europenii şi cadrele în care se puteau lua prin consens deciziile, uneori dureroase, necesare dezvoltării. Teoretic, acestea se pot construi din nou de la zero, dar asta cere timp şi răbdare, pe care nu ştiu cine le are.
După exemplul Europei de Est, unde ideile tembele au fost lăsate de-o parte şi toţi s-au băgat sub pulpana Uniunii Europene, înghiţind pe nemestecate legi şi instituţii, dacă aş fi azi un tânăr algerian, în disperare de cauză, aş cere realipirea la Franţa.