MIRCEA CĂRTĂRESCU: „Când treburile merg rău, când sistemul e infectat, valoarea de diagnostician a jurnalistului devine importantă şi uneori salvatoare“.
Trăim o vară stupidă, fierbem în suc propriu, băltim în lipsă de perspective. Vai de bietul editorialist care, săptămână de săptămână, trebuie să găsească ceva de spus despre lumea românească, nu pentru mica faună care-i însoţeşte articolele cu fidelitatea celor din bancul cu „mai împrăştiaţi-vă, băieţi“, ci pentru publicul care are nevoie de opinii independente. Mai ales acum, de când cu proiectul de lege al lui Funar - despre care credeam că e dus de mult, şi nu doar cu pluta, dar iată-l din nou proaspăt şi combativ, reconectat la cine ştie ce sursă galvanică - în privinţa parităţii ştirilor bune şi proaste în mediile de informare, nu poţi să nu te-ntrebi cum naiba o să mai cârmeşti bărcuţa. Rareori, chiar şi-n Parlamentul României, chiar şi-ntr-o vară a tuturor mizeriilor şi cretinismelor, s-a votat o lege mai imbecilă. Pe lângă ea, faimoasa Lege Pruteanu mi se pare acum o lumină. Măcar ea avea, cât de cât, o justificare, chiar dacă sofistică. Practic, nici nu poţi comenta o astfel de iniţiativă. Ea este „sub orice critică“ în sensul propriu al cuvântului.
Cum adică, să dai ştiri pozitive în aceeaşi măsură cu cele negative? Şi cum s-o faci, alternativ? Una caldă, una rece? Sau într-o zi ştirile bune şi a doua zi cele rele? Iar dacă nu sunt într-o zi ştiri rele, te vei apuca să le inventezi? Şi ce-nseamnă ştiri bune? „Când un câine muşcă un om, nu e o ştire. Când un om muşcă un câine, e o ştire“, asta spune abecedarul ziaristicii de când se ştie ea. Jurnalistul e asemenea medicului: când lucrurile merg bine, nu e nevoie de el. Binele e normalitatea. Nimeni n-are de ce să fie lăudat că-şi face bine treaba, căci doar pentru asta e plătit. Dar când treburile merg rău, când sistemul e infectat, valoarea de diagnostician a jurnalistului devine importantă şi uneori salvatoare. Ajung să mă-ntreb tot mai mult dacă nu cumva cei mai mulţi parlamentari nu sunt cu adevărat ticăloşi, ci doar extraordinar de limitaţi intelectual, în mod ciudat mai limitaţi decât media omului de pe stradă. Platon imagina o guvernare de filosofi. Ei, nici chiar aşa (unde mai pui că n-am avea de unde să completăm cvorumul), dar nici „A Confederacy Of Dunces“, cum sună titlul, pe care nu-l mai traduc, al unui roman american. Sper că preşedintele nu va promulga această lege care ne-ar arunca pe toţi în cel mai vesel absurd imaginabil. Că, totuşi, nu stăm prea bine nici la alte capitole în politica noastră (la morală, în primul rând) ne-o spun celelalte isprăvi parlamentare din această lungă vară fierbinte. Scoaterea basma curată a marilor corupţi, în frunte cu ştiutul posesor al celor patru case (PSD, PD, PNL şi PRM, cum s-a scris de curând, spiritual, în presă), chiar propulsarea lor către preşedinţie, e una dintre ele. Parlamentarii sunt împărţiţi în grupuri între care există duşmănii feroce, dar când e vorba să salveze pielea unuia dintre ei, spiritul de castă e mereu mai puternic. Căci în România nimeni nu e mai presus de lege - bineînţeles, în afara celor ce fac legile. Că nu există formaţiune de pe eşichierul politicii româneşti care să nu se facă frate cu dracul până trece puntea (şi uneori să rămână frate cu el şi după aceea) o arată, din păcate, şi penibila, compromiţătoarea alianţă a PDLului cu PNG-ul în cadrul Primăriei Bucureştiului. Ultima formaţiune e atât de acoperită de ridicol, încât pur şi simplu nu pot găsi vreo justificare asocierii numelui ei cu partidul lui Boc şi Blaga: mai mult decât se câştigă la algoritm se pierde la imagine, în orice caz...
Altă năzbâtie parlamentară recentă e votarea uneia dintre cele mai nocive legi în privinţa dreptului la proprietate, în fapt un pandant al vechii stopări a retrocedărilor de pe vremea lui Iliescu: parlamentarii au găsit cu cale ca vechii proprietari ai caselor nationalizate vândute de stat să nu-şi mai recapete locuinţa în natură, ci să fie despăgubiţi din banii statului, adică ai noştri, ai contribuabililor. În schimb, actualii proprietari se văd cu pâinea şi cuţitul, nemaifiind îngrădiţi de legea celor zece ani în care nu puteau să vândă proprietatea. Victime, alături de foştii proprietari, vor fi sute de case vechi, preţioase istoric, ce vor fi puse la pământ pentru terenul de sub ele, pe care se vor ridica monstruozităţi arhitectonice.
Şi-n tot acest timp, dramele cotidiene ale oamenilor mărunţi merg mai departe. Sunt ştiri negative pentru care cu greu ai putea găsi, ca să satisfaci legea Funar, o contrabalansare pozitivă. Căci e nevoie de-un înger, scria Rilke, ca să poată trage-n sus păpuşa moartă. Ce înger mediatic vom găsi pentru femeia care nici n-a avut timp să afle că moare pe un drum românesc, când o pasarelă i-a strivit maşina? Şi ce arhanghel pentru fetiţa batjocorită care trebuie să-şi ucidă copilul deja format în pântecul ei?