Horia Roman-Patapievici: "În ultimii doi ani, observatorii scenei publice au putut observa următorul fenomen."
Când ceva nu merge în justiţie, se apelează la Curtea Constituţională. Când ceva nu merge cu legile votate de parlament, se apelează la Curtea Constituţională. Când ceva nu merge cu ordonanţele de urgenţă ori hotărârile de guvern, se apelează la Curtea Constituţională. Când ceva nu merge între preşedinte şi guvern, se apelează la Curtea Constituţională. În general, când ceva nu merge cu procedurile legale, se apelează la Curtea Constituţională.
Oriunde ceva se gripează la nivelul relaţiei dintre parlament, guvern ori preşedinţie, instituţia chemată să tranşeze disputa este Curtea Constituţională. Mai mult decât oricând înainte, în ultimii doi ani am asistat la treptata transformare a Curţii Constituţionale într-o instituţie panaceu, invocată să rezolve conflictele politice, să fixeze prerogativele ori să limiteze puterile. Regula după care pare a funcţiona societatea noastră azi, nu doar din punctul de vedere al aranjamentelor constituţionale, este următoarea: „Oriunde ceva se blochează, Curtea Constituţională e chemată se deblocheze“.
Înainte de a vedea motivele şi a evalua semnificaţia acestui fenomen, trebuie să precizăm două lucruri: (i) în toate cazurile în care e chemată să deblocheze ceva, invocarea Curţii Constituţionale este legitimă (dacă nu ar fi, atunci lucrurile ar fi banale: am avea de-a face cu un simplu abuz, nu cu un fenomen sui-generis); (ii) fără această intervenţie, situaţia legală ar rămâne blocată (altfel spus, arhitectura instituţională şi procedurală a statului nu găseşte în sine mecanismele deblocării ei, deopotrivă legale şi prin consimţământul părţilor aflate în conflict).
Problema pe care o ridică fenomenul includerii Curţii Constituţionale în aproape orice decizie politică importantă nu constă în aceea că se recurge la ea, ci la faptul că se recurge prea des; şi nu atât la faptul că se recurge atât de des, cât la faptul că este necesar să se recurgă atât de des. Să fie limpede: este legitim şi legal să i se ceară avizul; dar frecvenţa cu care i se cere să intervină şi competenţele de decizie politică ce i se impun prin aceste cereri - aceasta este problema.
De pildă, în relaţia preşedinte-guvern, invocarea arbitrajului Curţii Constituţionale a devenit monedă curentă: toţi ştiu, inclusiv actorii politici, că se va ajunge la el, indiferent ce ar face. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă fie că actorii iau decizii care contrazic Constituţia (caz în care Curtea Constituţională trebuie să restabilească cadrul constituţional); fie că deciziile lor politice inovează în raport cu litera Constituţiei (şi e nevoie de Curtea Constituţională pentru a încadra aceste noutăţi în spiritul Constituţiei); fie că textul Constituţiei este neclar (şi este nevoie de o decizie a Curţii Constituţionale pentru a-l clarifica, iar clarificarea devine definitivă, pentru că va crea jurisprudenţă); fie că textul Constituţiei este prost construit (şi are nevoie de intervenţia constantă a Curţii Constituţionale pentru a-l face funcţional).
Fie, trebuie adăugat, toate acestea la un loc. Osocietate normală, adică una bine rânduită prin funcţionarea unui cadru constituţional bine întocmit, funcţionează după o „teologie deistă“: legiuitorul dă cadrul constituţ ional, iar acesta, fiind bine întocmit, permite societăţii să func- ţioneze de la sine, Curtea Constituţ ională având menirea să corecteze doar abaterile. Testul de bună întocmire a unui cadru constituţional constând în capacitatea acestuia de a oferi rezolvare, prin aranjamente instituţionale care decurg firesc din el, tuturor conflictelor de substanţă care apar.
Când e nevoie de un factor extern, undeva în sistem este o slăbiciune constituţională. Societatea noastră, care a fost adusă într-o stare anarhică de neorânduială prin funcţionarea legală a unui sistem de legi contradictorii şi prost întocmite, funcţionează după o „teologie permanent-creaţionistă“: legiuitorul a dat legile şi cadrul constituţional; legile însă nu formează un sistem funcţional, iar cadrul constituţional e blocat, nepermiţând controlul reciproc al puterilor; ca atare, este nevoie de intervenţia continuă a Curţii Constituţionale pentru a debloca situaţia.
Într-o societate bine întocmită constituţional, intervenţia Curţii Constituţionale este limitată la situaţiile excepţionale. Dacă acest lucru este adevărat, atunci şi afirmaţia conversă este adevărată: societatea în care intervenţia Curţii Constituţionale este necesară în situaţii normale este una prost întocmită constituţional. În concluzie, avem de-a face nu cu o problemă politică, ci cu una constituţională. În schimb, intervenţ ia permanentă a Curţii Constituţ ionale în chestiunile care privesc procesul politic de control reciproc al puterilor naşte problema foarte serioasă a transformării unui arbitru pentru situaţii excepţionale într-un actor politic pentru situaţii normale.