Răzvan Exarhu: "Cine mai crede azi în vrăjitoare? Toată lumea."
De-asta m-am şi gândit să pun mâna să mă implic şi am povestit o carte cu buhuhu. Se numeşte „Greşeala Vraciului“ şi este al cincilea volum din seria „Cronicilor Wardstone“, un succes internaţional, care îşi urmează cursul firesc, adică îi suflă în ceafă lui „Harry Potter“ şi va deveni film la anul.
Ce am făcut eu se numeşte pe româneşte audiobook şi e primul apărut la Editura Corint Jr. - unde am văzut nişte cărţi care mă fac să regret că citesc foarte repede acum şi că nu mai am 10 ani - deşi nu e totul pierdut, pentru că am avut des ocazia să mă conving că încă mai intru destul de uşor în atmosferă. Când a venit propunerea, am fost destul de circumspect, ca orice adult proaspăt ieşit din trafic, aşa că am început să citesc scriptul cu acea detaşare mincinoasă cu care ieşi uneori de la un film care a ridicat tot părul pe tine şi, ca să te dai mare, spui ca idioţii care nu înţeleg bancurile: eu nu cred că e adevărat. Lectura a mers cam ca o avalanşă şi m-am gândit atunci că o să fie destul de simplu să spun povestea, oarecum furat de peisajul atât de cuceritor al unui comitat misterios şi ceţos în care un tânăr ucenic e trimis să înveţe cum să lupte cu vrăjitoarele de apă. E adevărat că nu e totul simplu, pentru că el nimerise şi un moment destul de prost. Un conciliu al vrăjitoarelor reuşise să-l readucă în lume pe Ucigă-l Toaca, Michiduţă, Belzebuth, Necuratul, însuşi Diavolul aşa cum este el evocat în zilele noastre la rubrica sport. Iar Nenumitul are un discurs destul de persuasiv, care te cam pune pe gânduri şi te cam face să te întrebi serios ce o fi binele, ce o fi răul şi mai ales cum ai putea să te dumireşti fără să faci greşeli fatale şi să te ia Mama Dracului sau să ajungi hrană pentru vrăjitoare.
În afară de partea asta, unde anticipam nişte emoţii, totul mi s-a părut extrem de simplu, limpede, uşor de făcut, o joacă de copii. După primele trei ore de stat în studio, reluat, tăiat, corectat şi reinterpretat, abia mai răsuflam şi eram doar cu puţin înainte de mijloc. Dar partea luminoasă a forţei de care m-am folosit până la capăt a venit tot dinspre vârstele la care aş fi ascultat şi eu povestea asta cu sufletul la gură şi aş fi crezut fiecare cuvinţel. La urma urmei, mi-am petrecut o bună parte din copilărie în culisele Teatrului de Păpuşi (pentru copii îi spunea) din Brăila şi ştiam foarte bine cât de important e să crezi în povestea pe care o spui, să îţi placă, să te bucuri de ea, să te joci alături de toţi cei care te ascultă, fie că sunt copii mici sau mari.
Nu am mai văzut de mult un spectacol într-o sală plină de copii, dar pentru că am fost racolat de mic, nu am cum să uit energia pe care o degajă nişte minţi care ştiu că totul e posibil în acelaşi timp, fără limitări de timp sau spaţiu. Probabil că ăsta e primul lucru pe care-l pierdem când creştem şi de-asta începe să ni se pară nuştiucum să acceptăm orice convenţie, mai ales dacă ea nu are logica pe care o folosim la birou sau la administraţia financiară. De-asta ai să şi vezi destul de puţini adulţi care dacă sunt aduşi de exemplu la un spectacol cu Scufiţa Roşie, mai sunt în stare, adică le mai trece prin cap, adică se mai pot elibera suficient cât să se implice când de după un copac vine lupul şi biata victimă nu îl vede. La toate spectacolele pe care le-am văzut, invariabil în acest moment, cel puţin jumătate de sală, dacă luăm în calcul că jumătatea cealaltă poate fi amuţită de frică din cauza vârstei prea mici, strigă din răsputeri, se ridică în picioare şi arată cu degetul spre animal: Vezi că e în spatele tău!
Cu timpul, acest tip de implicare se mai duce şi nimeni nu mai crede că e adevărat ceva în afară de spaima că am putea fi liberi să luăm bucuria aşa cum vine, fără limită de vârstă. Şi atunci ne întoarcem la carte, unde citim înainte de final: O singură persoană pe lumea asta mai ştie adevărul, iar aceea este Osoasa Lizzie - dar şi vrăjitoarele mint.