Pe la începutul lui 2001, aflat cu treburi la un minister, am constatat că, peste noapte, birourile care-mi erau relativ cunoscute fuseseră invadate de figuri noi. Dintre vechii funcţionari, supravieţuise doar unul. Bonom, competent, bun observator al vieţii, îmi făcea plăcere să-l ascult digresând despre mărimile zilei.
Privind în jur, la noii lui colegi care-şi făceau de lucru prin birou, l-am întrebat cu glas scăzut: "Şi ăştia, oamenii aduşi de pesedişti, cum sunt?" Mi-a răspuns scurt: "La fel de incompetenţi ca ăilalţi. Doar că sunt mult mai răi ca oameni." Mi-am adus aminte de această măruntă întâmplare zilele trecute, când am răspuns întrebărilor unei june reporteriţe de televiziune. Întrebarea-pivot era cum am perceput eu anul 2011. În linii mari, am dat cam următorul răspuns: a fost un an la fel de bun şi la fel de prost ca mulţi alţii. Cu destule necazuri, dar şi cu câteva realizări. Cu infinite enervări, dar şi cu bucuria că, dacă te strădui să obţii rezultate, ele vor veni, în ciuda tuturor adversităţilor. Am brodat pe această temă, dar nu m-am abţinut să nu subliniez că în 2011 am întâlnit, mai mult ca în alţi ani, oameni răi. Oameni înrăiţi. Oameni la care minciuna sfruntată, dispreţul făţiş, ura faţă de adversarii de idei au atins apogeul. România lui 2011 a marcat, din punctul meu de vedere, triumful neruşinării şi al călcării în picioare a tuturor regulilor de bun-simţ. Centrul nemerniciei a continuat să se afle în televiziuni. Deşi oameni tineri, majoritatea dintre ei, sunt deja îmbătrâniţi în rele. Agresivi, aroganţi şi nesimţiţi, par nişte carnasiere veşnic înfometate — cu toate că au conturile bancare bine burduşite cu bani câştigaţi din diseminarea tensiunii absurde, din crearea derizoriilor "bombe" de presă, care suscită dubii privind sănătatea lor mintală. În realitate, sunt foarte sănătoşi. Fiţi siguri că ştiu cu precizie la ce s-au înhămat şi ce efecte urmăresc să creeze în societate. Ce nu iau în calcul aceşti agenţi patogeni ai răului e că pe lângă prostimea care preia pe nemestecate aberaţiilor ventilate isteric, iscă şi reacţii adverse. Am auzit de nenumărate ori oameni asupra cărora efectul propagandei catastrofice e de semn contrar, ba chiar violent. Cunosc destui indivizi, altminteri paşnici, care cred că nu s-ar da în lături s-o smotocească pe cutare ţicnită specializată în denunţuri făcute în numele vigilenţei voiculesciene, după cum simpla apariţie a unor neobosiţi apărători ai uslismului provoacă pur şi simplu greaţă. Fireşte că e rolul presei e să pună degetul pe rană şi să atragă atenţia asupra pericolelor şi abuzurilor. Numai că agitaţia de pe platouri n-are niciodată astfel de motivaţii. Cele patru-cinci televiziuni de ştiri cunoscute sunt doar braţul catodic înarmat al patronilor care-şi promovează cu cinism interesele politico-economice. Aceste manevre au devenit atât de grosolane, încât ele nu conduc la niciun rezultat. Fie că ne bagă pe gât politicieni demagogi (de tipul nesăraţilor Ponta şi Antonescu), fie că-i suprasolicită pe năimiţii de serviciu, canalele de televiziune comit o greşeală tactică enormă. Hiba lor nu e că sunt partizane, ci că sunt previzibile. Şi, prin urmare, de-o infinită plicticoşenie. În ciuda sforţărilor de a ţine pasul cu vemurile, degajă un deprimant aer de inactualitate. Atemporal şi aspaţial, indiferent de oră ori de profilul emisiunilor, discursul e acelaşi, retorica la fel de găunoasă şi senzaţia de izolare faţă de tarele adânc înrădăcinate, frapantă. Există, desigur, o Românie a lui Felix (clădită pe minciuni, insinuări perverse şi neruşinare), dar ea funcţionează în gol. Dar există mai ales o Românie de care activiştii din televiziuni fug ca de ciumă. Un producător responsabil ar face emisiuni cu şi despre indivizii care fixează profilul inconfundabil al societăţii româneşti. Dac-aş lucra într-o televiziune, m-aş da de ceasul morţii s-o aduc în faţa naţiunii pe femeia care, la telefon, îşi încuraja soţul să fure bărbăteşte, cerându-i să nu fie "cu inima crispată" atunci când taie cablurile şi smulge saboţii liniei de cale ferată de la Chitila. Am înţelege fulgerător pe ce lume ne aflăm. Dar am înţelege, de asemenea, cât de cumpliţi sunt aceşti aşa-zişi "câini de pază ai democraţiei": ei creează, în numele sterilei lupte politice în care sunt angajaţi, false probleme, pentru a le ascunde pe cele adevărate. Probleme străvechi, de care, cu inima "crispată" ori "zburdalnică", n-au auzit şi nu vor să audă.