Una dintre primele amintiri ale oricărui politician de anvergură din România este cea a mâinii care i-a fost întinsă şi din care a ciugulit pentru prima oară.
E un ritual sacru, asemănător tăierii cordonului ombilical, umată de o palmă la fund şi lansarea în viaţă. Politicianul va învăţa apoi drumul spre mâna întinsă, îl va mai străbate de mii de ori şi va tot ciuguli din palmă. E o imagine definitorie a leadership-ului românesc şi a capitalismului de cumătrie, perpetuat de 20 de ani. Politicienii de prim rang care nu depind de nimeni pot fi număraţi pe degete. Nicio reformă în România nu poate reuşi dacă nu privim liderii aşa cum sunt, dezbrăcaţi la pielea goală. Dacă e ceva ce rămâne de pe urma lui Traian Băsescu este emanciparea Justiţiei, insuflarea în rândul magistraţilor a conştiinţei că sunt o putere independentă în stat. Gândiţi-vă de câţi ani face politică Traian Băsescu, aura invicibilităţii care l-a înconjurat în tot acest timp, seria succeselor sale electorale, încrederea de care se bucură în ochii puterilor occidentale şi, cu toate acestea, s-ar putea ca singurul lucru important lăsat românilor să fie independenţa Justiţiei. Şi chiar şi acest proces este reversibil, deşi Traian Băsescu se încurajează singur susţinând contrariul. Avem ameninţări clare la adresa Justiţiei din partea unor politicieni, şi orice judecător sau procuror din România se va simţi intimidat dacă solidaritatea sistemului se va nărui peste noapte. E tot ce-a rămas după opt ani de preşedinţie. Aşa cum arată blocurile politice angrenate în campania din toamnă, România va bate pasul pe loc în următorii ani. Lucrurile nu se vor schimba în bine, fie şi pentru că independenţa Justiţiei, propusă ca exemplu, este văzută de politicieni ca un moft, şi nu ca o valoare perenă, care poate împinge societatea înainte, conferind acel echilibru social care încurajează iniţiativa privată, investiţiile străine, locurile de muncă şi tot şirul de efecte pe traseul prosperităţii. Nu există valori perene discutate în mediul politic pentru că nu există preocupare pentru viitor, nimeni nu abstractizează conceptele democratice profunde, totul rezumându-se la prezentul concret. E motivul pentru care ciclurile electorale româneşti sunt dezastruoase pentru economie. Am avut alegeri în 2008, 2009, avem un 2012 în care nu s-a guvernat deloc, şi vom avea din nou alegeri în 2013 sau 2014. Iar în 2016, o luăm de la capăt. Rezultă că, din opt ani, în cinci suntem prinşi în campanii în care nu contează decât rezultatul imediat. Toate democraţiile au alegeri, ceea ce particularizează România este numărul atât de mic al liderilor politici în care să ai încredere totală, despre care să spui cu toată convingerea că sunt autentici. Că sunt oameni care ştiu ce fac şi care gândesc singuri. Suspiciunea e o recunoaşte implicită a hoţiei existente în actul decizional şi este urmată de resemnare. Convieţuim cu hoţia, avem în mare o imagine a efectului acesteia asupra gradului nostru de sărăcie, dar nu vom afla niciodată cât ni s-ar fi cuvenit din redistribuirea resurselor. Trierea politicienilor autentici de cei prizonieri compromisurilor este dificilă cât timp barbaria este mai productivă electoral decât moderaţia. Eşecul nu este al lui Traian Băsescu, ci al clasei politice, cea pe care o avem aşa cum o merităm. Reformele structurale - Justiţie independentă, transparentizare, ieşirea statului din economie, privatizarea companiilor naţionale - sunt ireversibile dar se vor produce cu foarte multă lentoare. Aşa cum am avansat greu în tranziţie, privind cu mânie la marile erori din anii 90, aşa ne vom târî spre civilizaţie şi-n următoarele decenii. Este alegerea noastră. Lucrurile nu se vor schimba în bine, fie şi pentru că independenţa Justiţiei este văzută de politicieni ca un moft