Acum vreo cinci ani, am fost silit să fac o plângere la poliţie împotriva unui ins care mă hărţuia şi mă insulta necontenit.
Multă vreme nu i-am dat atenţie, dar când a-nceput să-mi ameninţe familia m-am gândit, oricât mi-ar fi fost de neplăcut, să fac totuşi ceva. Am făcut plângerea şi-am aşteptat. Individul a continuat timp de o lună întreagă să-şi facă rondul pe la blocul meu. Abia după treizeci de zile, cineva de la poliţie m-a sunat în legătură cu plângerea mea. A fost prima şi ultima dată când am avut de-a face cu această instituţie. M-am lămurit în privinţa felului în care ea ne protejează. Dacă ne apără Dumnezeu, ne protejează şi ea, dacă nu, nu.
Frumos cadou de mărţişor i-a făcut Gheorghe Vlădan soţiei lui, drept mulţumire că şi-a trăit viaţa alături de el, că l-a îngrijit, că i-a născut şi i-a crescut un copil.
În orice familie, femeia are un rol civilizator, de ea depinde în primul rând mersul cuplului şi al întreprinderii comune, care e o casă de om. Unii bărbaţi, însă, se pare că nu pot fi civilizaţi, nici măcar prin convieţuirea cu o femeie bună şi frumoasă. Un singur viciu, o apucătură rea, ceva pus strâmb în mintea lor e de ajuns să strice totul. În cazul lui Vlădan, acest viciu a fost violenţa. Am scris de multe ori despre violenţa din societatea românească. Nu avem nevoie de ştirile de la ora cinci ca să ne dăm seama că în lumea noastră violenţa e în creştere. O simţim peste tot, e în aer, ajunge să mergi jumătate de oră cu autobuzul, să ieşi la o terasă, să citeşti, pe Internet, forumurile de la sfârşitul unui articol. Te înspăimântă atâta ură, o asemenea dezlănţuire de instincte primare.
Femeile simt cu mult mai mult decât bărbaţii agresivitatea endemică a lumii româneşti. Poate că nu în orice familie se întâmplă actul abject al lovirii femeii de către soţul ei, dar rareori ea scapă de insulte, de jigniri, de condescendenţă, de presupoziţia faptului că e inferioară bărbatului care "orice s-ar zice, e bărbat".
Mereu văzută ca fiinţă umană de rangul al doilea, mereu exploatată de cei din casă, care aşteaptă totul la nas, de parcă femeia ar avea gena spălatului, călcatului, gătitului şi creşterii copiilor, ea e de prea multe ori şi victimă pur şi simplu, omorâtă din gelozie, din ură, din nebunie, din bestialitate de cel care altădată i-a prins voalul de mireasă în păr.
Complice moral la crimele din Dorobanţi este Poliţia Română, prin indulgenţa arătată în multiple momente în istoria de brutalităţi şi violenţe a lui Vlădan, prin înarmarea sa cu o armă letală, dar mai ales prin lipsa de reacţie la plângerea depusă de Felicia Vlădan, pe 1 martie, la poliţie. În ziua când femeile sunt celebrate pentru minunea care e fiecare dintre ele în viaţa noastră, femeia, ce avea să fie împuşcată, scria către poliţie că "zilele ei sunt numărate" şi implora să fie protejată de furia soţului ei.
Poliţia n-a făcut nimic. A lăsat să se desfăşoare tot scenariul pe care dezaxatul l-a pus la cale. A condamnat-o pur şi simplu la moarte pe Felicia Vlădan, aşa cum murim toţi cu zile dacă ne lăsăm pe seama acestei instituţii ce geme de corupţie, incompetenţă şi nepăsare. Vedem zilnic filme despre poliţiştii americani sau britanici, despre eroismul lor, abnegaţia lor, profesionalismul lor, obsesia dreptăţii şi-a adevărului.
Unde sunt, la noi, poliţiştii de vocaţie, apărătorii cetăţeanului, cei care-şi fac un punct de onoare în slujirea, uneori cu preţul vieţii, a societăţii? Ce căuta Vlădan însuşi în rândul poliţiei? Cum s-a îmbogăţit un astfel de om din meseria de şofer? Cine l-a protejat, cine l-a apărat de acţiunile judiciare îndreptate în trecut împotriva lui?
Cazul crimelor de la coaforul din Dorobanţi trebuie să devină un moment de cotitură pentru Poliţia Română, care ar trebui să vadă măcar acum, limpede, că aşa nu mai merge.