Pactul cu PC-Voiculescu şi cu PSD-Ponta (adică Iliescu) este consecinţa unei strategii păguboase şi păgubitoare urmată de PNL încă din 2005 (refuzul alegerilor anticipate pe baza acelei "enigmatice" răzgândiri a dlui Tăriceanu, slăbirea deliberată a coaliţiei D.A. etc.). Cunosc destul de bine, cred, profilul lui Crin Antonescu. Nu-mi fac niciun fel de iluzii, o spun cât pot de clar.
În decembrie 2009, tună şi fulgeră împotriva "boschetarului Băsescu şi a dementului Tismăneanu". Îmi reproşa atunci, în al său stil inimitabil, de un invidiabil rafinament, de o eleganţă a exprimării ce ne lasă înmărmuriţi, că am îndrăznit să-l compar pe el cu Gh. Tătărescu, cel din 1945-1947, epitomul unui colaboraţionism nefast. Nu-i voi răspunde cu aceeaşi monedă, dar voi urmări atent şi voi scrie despre tot mai contraproductivele sale mişcări politice.
Aş vrea să precizez un lucru: îl cunosc pe Crin Antonescu din 1991, de la înfiinţarea Partidului Alianţa Civică (nu ne-am văzut în toţi aceşti ani). Este un om cu o imensă ambiţie şi cu o periculoasă înclinaţie spre retorică alunecoasă şi adeseori pauperă semantic. Nu uit însă un lucru: în şedinţa parlamentului din decembrie 2006, Crin Antonescu a fost, împreună cu doamna Mona Muscă, singurul care s-a dus la N. Văcăroiu, cel care impasibil îngăduia acel penibil spectacol, să protesteze faţă de infamul circ vadimiot. Sunt adevăruri factuale care trebuie precizate. Crin Antonescu ar mai putea să se sustragă unei vrăji distructive. Nu cred însă că mai are resursele psihologice spre a o face. Din păcate pentru el şi pentru PNL, pare să acţioneze ca un somnambul politic.
Consider în continuare relevant faptul că dl Antonescu a semnat în 2009 Declaraţia de la Praga. Tocmai de aceea nu pot să nu-mi exprim mirarea că dl Antonescu, devenit între timp liderul PNL, nu vede o problemă în continuarea alianţei politice cu un partid-emanaţie condus cu mână de fier de un personaj declarat acum, în chip irevocabil, de către suprema instanţă judiciară a României, drept colaborator al Securităţii. Nu aştept ca Radu Mazăre ori Victor Ponta să aibă frământări etice, nu este "stilul" lor, ba chiar dimpotrivă. Dar aştept ca dl Antonescu să se gândească atent cum ar putea continua decomunizarea în condiţiile unei coaliţii care îl include pe principalul adversar şi pe marele perdant al unei asemenea mult-aşteptate şi bine-venite asanări a spaţiului public.
Nu am renunţat nicio secundă, nici când făceam dialogul cu Ion Iliescu, deci în 2003, nici în 2004 ori după aceea, la poziţiile mele extrem de critice în raport cu politicile urmate de el şi de partizanii săi între decembrie 1989 şi decembrie 2005. Politeţea nu înseamnă consimţământ. Un dialog între un istoric al comunismului şi un personaj important al sistemului nu înseamnă că primul renunţă la viziunea sa analitică. M-am delimitat constant de poziţiile lui Ion Iliescu pe teme precum pluralismul, multipartidismul, moştenirile comunismului, desuetul perestroikism, "patrulaterul roşu", protejarea securiştilor, blocarea accesului de nimic îngrădit la arhive, reformarea economiei în direcţia pieţei libere, mineriadele, minciunile despre Revoluţia din decembrie 1989, calomnierea liderilor opoziţiei democratice şi a disidenţilor autentici, decomunizarea, de-nomenklaturizarea, acţiunea NATO în Iugoslavia. La fel, am criticat vehement decorarea lui C.V. Tudor şi graţierea lui Miron Cozma în noiembrie 2004.
Despre guvernul Adrian Năstase am folosit în 2003-2004 conceptul, pentru el foarte iritant, de "mexicanizare", ceea ce a provocat o scrisoare deschisă adresată mie, acum câţiva ani, de dl Năstase şi publicată în "Jurnalul Naţional". N-am urmărit şi nu urmăresc niciun fel de recompense, sunt mulţumit cu activitatea mea academică din Statele Unite. Dacă această expertiză a mea poate servi investigării cât mai profunde, mai riguroase şi mai persuasive a dictaturii comuniste din România, cu atât mai bine, sunt fericit să pot lucra în cadrul Consiliului Ştiinţific al IICCMER, dar nu pe bază de remuneraţie.
Nu-mi face mare plăcere să-l citez pe Sartre, dar cred că la acest capitol nu greşea: "Scopul nu este altceva decât recapitularea mijloacelor utilizate pentru atingerea sa". Aici şi acum, nu este vorba de o tranzitorie, efemeră alianţă "malgré soimeme", ci de o convergenţă asumată, mărturisită cu "turle şi sobe" (vorba lui Mihail Novicov, criticul realist socialist).
Când Crin Antonescu a semnat Declaraţia de Praga, şi-a asumat o răspundere morală pe care, repet, nu a onorat-o prin alianţa cu PSD şi PC, două partide implicit şi explicit ostile decomunizării. Nu este un compromis principial, ci unul de genul celor pe care filosoful politic de orientare liberală, fostul student al lui Isaiah Berlin, Avishai Margalit le numeşte, într-o carte apărută anul trecut la Princeton University Press, compromisuri putrede. Notă: Comentariile la acest articol sunt suspendate!