Sorin Ioniţă: "Când adolescenţii capătă cărţi de credit înainte de a fi avut un salariu, stai şi te întrebi cum s-ar putea aştepta cineva ca toată chestia asta să se sfârşească cu bine".
Mare chiu şi vai s-a pornit în ţară de când BNR a anunţat înăsprirea condiţiilor de creditare a persoanelor fizice. În momentul ăsta, guvernatorul Isărescu a reuşit să se facă impopular pentru că în mijlocul petrecerii vine şi spune stop muzica. După câţiva ani de expansiune la liber a creditului - în special cel imobiliar, mascat sau nu, care nu ştiu cât a reuşit să contribuie la dezvoltarea reală a sectorului construcţii şi cât a umflat doar preţurile pe această piaţă - românii vor trebui să se reobişnuiască cu ideea atât de pasée că trebuie să cheltuiască doar atât cât câştigă.
Au fost ani frumoşi, în care întâi un aspirator nou, apoi un TV cu plasmă, apoi Loganul în rate şi la urmă de tot chiar apartamentul au fost treptat incluse în categoria drepturile omului. Le vrem pe toate, chiar de mâine, şi ce mişto că s-a inventat acest perpetuum mobile în capitalismul modern, care îţi oferă bunuri pe care de fapt nu ţi le poţi permite. Nu prea ştim noi cum funcţionează, dar dacă schema merge în America, trebuie să meargă şi la noi, nu? Lumea ficţională a consumului instantaneu cu plată amânată e promovată în reclame şi talk-show-uri. Iar ideea a prins, poporul uitând principiul elementar că orice sumă de bani luată trebuie dată înapoi cu dobândă: am văzut pe forumuri mesaje care întrebau de ce blochează Isărescu accesul la creditele în euro, că oamenii sunt tineri şi la început de drum, şi altfel cum să-ţi iei un apartament când ai salariu de 800-900 de lei?
Ei, şi iată că a venit dezumflarea pieţei imobiliare în Occident, când cine plătea rate la o casă de o jumătate de milion de dolari s-a trezit că aceasta mai valorează doar un sfert de milion. Aşa că s-a dus frumos la banca împrumutătoare şi i-a vârât seara pe sub uşă cheile acelei case, deoarece la aceeaşi rată lunară îşi poate lua acum una de două ori mai mare. În România asta nu s-a întâmplat încă, fiind noi o piaţă imatură aflată abia în etapa de acumulare a masei critice pentru viitoarea criză a creditelor. Iar acum, când banca centrală a călcat pe frână, lumea se întreabă cu ce drept o face. Şi aici ni se aduce argumentul aparent pro-capitalist că băncile ştiu ele mai bine să evalueze riscul clienţilor, doar în fond se joacă cu propriii lor bani, deci BNR ar face mai bine să stea deoparte. Trec peste faptul că experienţele recente din Vest ne-au arătat că bancherii sunt şi ei oameni în goană după profit uşor, ca noi toţi, deci nu se comportă mereu luminat şi prudent, ci au momente când se aruncă cu capul înainte ca berbecii, iar atunci când dau de greu apelează la mila guvernului pentru a salva instituţii falimentare, dar considerate „prea mari pentru a fi lăsate să cadă“, pentru că produc efect de domino în sistem.
Problema reală este însă că băncile nici măcar nu riscă banii lor în aceste situaţii, ci o monedă fictivă, creată şi întreţinută de stat din momentul în care acesta le-a permis să dea cu împrumut fonduri mult mai mari decât rezervele pe care care le au în seif (de regulă, mai mari de 10 până la 20 de ori). Creditele actuale nu au nimic în spatele lor, fiind practic monedă falsă, la fel cum banii depunătorilor nu mai există odată lăsaţi la ghişeu: dacă mâine vor merge să ceară înapoi ce au depus mai mult de 5% sau 10% din clienţi, nici o bancă nu are de unde să-i scoată. Fiind construit pe o ficţiune, sistemul stă în picioare doar atâta vreme cât lumea are „încredere“ în el, de unde şi preocuparea paranoică pentru imagine şi „credibilitate“ a tuturor în acest business suprarealist. Or, dacă accepţi să intri în acest joc al monedei politice, luând bani sau depunându-i la bănci garantate de stat, nu poţi să vii după aceea să zici că vrei capitalism liber de la un punct încolo. Ori accepţi toate regulile, inclusiv părinteasca grijă a BNR pentru finanţele tale personale, ori stai deoparte şi te împrumuţi de la prieteni.
În plus, chiar în Occident, acolo unde s-a inventat sistemul bancar cu rezerve fracţionare şi creditul soft (fie pe card, fie „cu buletinul“), se discută permanent de efectele sociale ale uşurinţei cu care categorii nedeprinse cu disciplina finanţelor personale au acces la produse bancare sofisticate, pe care nu le înţeleg. Când adolescenţii capătă cărţi de credit înainte de a fi avut un salariu regulat, iar celor săraci li se induce ideea că, înainte să-şi repare acoperişul, e mai bine să pună pe el o antenă de satelit cumpărată în rate şi să-şi ia limuzină nemţească în leasing (la mâna a doua, dar orişicât), stai şi te întrebi cum s-ar putea aştepta cineva ca toată chestia asta să se sfârşească cu bine.