Rămân la părerea că metoda cea mai sigură de a înţelege societatea românească e să stai de vorbă cu oamenii simpli.
Cu necunoscuţii întâlniţi la piaţă, la coadă la plata facturilor, printre rafturile supermarket-urilor, la plajă, în tramvai. În Timişoara, contactul e substanţial uşurat, deoarece oamenii mă ştiu (vag) de pe la televiziuni (îndeosebi cele locale, mult mai urmărite decât îşi dau seama ori acceptă cei care măsoară audienţele). Legat de evenimentele curente, cel dintâi care mi-a livrat o posibilă cheie de înţelegere e un şofer de taxi. Drumul, care de obicei putea fi străbătut în şapte-opt minute, a fost parcurs, din cauza aglomeraţiei, în aproape o jumătate de oră. Suficient pentru a epuiza inevitabilele comentarii despre căldura de iad şi pentru a intra în subiectul cu adevărat fierbinte: referendumul.
Pe-un ton pe cât de calm, pe atât de hotărât, privindu-mă în oglinda retrovizoare, şoferul a deschis discuţia: "Eu ştiu ce am de făcut. Duminică votez pentru demitere. Iar în toamnă o să votez împotriva celor aflaţi acum la putere, USL-ul. Trebuie să plece toţi." L-am privit surprins şi i-am răspuns că nu văd nicio logică în ce spune. Mi-a replicat: "Păi, e simplu: pe Băsescu îl am acum la mână, şi îl ard. Iar pe Antonescu şi Ponta îi dobor în toamnă." "Dar cine vă garantează că la toamnă vor fi alegeri? Nu v-aţi gândit că uslaşii, după ce fac alegeri prezidenţiale, or să le amâne pe cele parlamentare?" "Nu contează, tot or să plece. Cu cât stau mai mult, cu atât îşi agravează situaţia."
Aş fi trecut peste acest episod dacă, în variante aproape identice, nu mi-ar fi fost servit, în ultima săptămână, pe zeci de tonuri sloganul: Jos toţi politicienii! Scârba, refuzul de a mai accepta starea de fapt au creat o exasperare periculoasă. Ea nu a degenerat deocamdată în violenţă, deoarece, în mod neaşteptat şi derutant, românii au ajuns să creadă în proceduri. E şi aceasta o ciudăţenie a lumii noastre: nu dăm doi bani pe oamenii aleşi chiar de noi, dar, iată, contează regulile! Ceea ce, în fond, nu trebuie să ne mire: gândirea contorsionată, paradoxul şocant abundă în istoria noastră. Naşterea unei varietăţi a literaturii absurdului tocmai pe aceste plaiuri, pe axa Caragiale-Urmuz-Ionescu, reprezintă dovada nestinsei creativităţi întru negativitate.
Acelaşi mod de gândire menit să-ţi zdruncine încrederea în logică şi raţiune l-am întâlnit la destui cunoscuţi ai mei afectaţi de tăierile salariale din 2010. Îi ştiu suficient de lipsiţi de mândrie, de respect de sine, de principii. Cu toate acestea, explicaţia indignării, a pasiunii agresive şi urii e rezumabilă în cuvintele unui fost vecin, pe care-l suspectez de orice, numai de cultivarea demnităţii, nu. Întrebându-l de ce-i detestă pe foştii guvernanţi şi pe Traian Băsescu, mi-a dat următorul răspuns la care, mărturisesc, n-am avut replică: "Pentru că m-au jignit, dom'ne. Pentru că mi-au tăiat din banii care mi se cuveneau. Pentru că m-au umilit."
Când lucrurile eşuează în imperiul sentimentelor rănite — o ştim din tragediile Antichităţii —, nu mai e nimic de făcut. Înlăturarea actualei clase politice nu e decât o chestiune de timp. Ea se va produce când, simbolic, românul ofuscat, menţionat la sfârşitul articolului, va nimeri în taxiul românului însetat de revanşă, pomenit la început.