SORIN IONIŢA: " Când spun asta nu mă gândesc neapărat la Americă Latină, unde văd că oamenii nu învaţă nici măcar din propriile erori: pe lângă Castro şi Hugo Chavez, au mai apărut şi prin Bolivia sau Ecuador preşedinţi puşi pe naţionalizări, experimente constituţionale şi distrugerea statului de drept, ferm convinşi că asta e calea de ieşire din sărăcie."
Dacă tipi ca ăştia sunt vedete, pupaţi în fund de presa internaţională de stânga, la ce i-au mai lichidat în Peru pe teroriştii marxişti de la Sendero Luminoso, că şi ei tot pentru asta luptau? Nu mă gândesc nici la regimurile semi-autoritare din Rusia şi Asia Centrală, care îmbină în mod nefericit o mafie politică ce se îmbogăţeşte din resurse naturale cu discursul kremlinist clasic, agresiv şi naţionalist, pentru a abate atenţia poporului. Când gogoaşa va plesni, în asemenea comunităţi hrănite cu paranoia colectivistă fiţi siguri că nu vor înflori spontan liberalismul şi toleranţa. Mai curând sunt de aşteptat rebeliuni fundamentaliste ca în Iran în 1979, ce ne vor face să-i regretăm pe Putin şi pe Saparmurad Niazov, preşedintele-satrap al Turkmenistanului, aşa cum îl regretăm azi pe şahul Pahlavi. De asemenea, las deoparte socialismul de operetă practicat de ani de zile în Occident de sindicate, intelectualitatea universitară şi comunitatea pop-rock, la adăpostul prosperităţii solide generate de cei care muncesc de-adevăratelea şi al securităţii oferite de umbrela NATO. Oamenii ăştia de stânga, care în ultimii 40-50 de ani s-au înşelat cu privire la toate subiectele posibile (de la superioritatea URSS la sursele creşterii economice; de la epuizarea petrolului în anii ’70 la rolul statului în economie; de la lecţiile Războiului din Vietnam la biocombustibili etc.), vor rămâne veşnic aroganţi, guralivi şi imorali, neasumându-şi consecinţele a ceea ce predică şi refuzând să admită că lucrurile merg prost atunci când lumea îi ascultă şi merg bine când îi ignoră. Asta se cheamă triumful ideologiei asupra realităţii: încăpăţânarea lor e atât de mare, încât îi face să vadă albul negru, în ciuda dovezilor de bun-simţ din jur.
Dar astea sunt deja lucruri pe care le ştiam. Există însă două tendinţe noi, care mă fac să cred că experimentele de tip comunist sunt încă posibile în viitor, nu în Cambodgia, ci în Europa, într-o formă mutantă, cu eticheta schimbată, dar pe aceleaşi principii neabătute. În primul rând, asistăm la un viraj către conservatorism social al stângii vest-europene, confruntată cu globalizarea şi presiunile economice. Prizoniere ale sindicatelor şi sectorului de stat, lipsite de curajul de a explica reformele poporului muncitor - de fapt, de-acuma, o clasă mijlocie îmbălsămată în superprotecţie socială - partidele socialiste vor căuta tot mai des ieşiri facile pe subiecte populiste, precum antiimigraţia, lupta contra criminalităţii (în continuă scădere, dar nu contează), xenofobia, protecţionismul economic. Muncitorii manuali şi agricultorii, puţini câţi au rămas, sunt electoratul lor natural. Dar li se adaugă azi mulţi alţii, în frunte cu studenţimea comunistoidă produsă în sistemul public de educaţie, ce a abandonat troţkismul anilor ’68, când voia să dărâme lumea pentru o idee, şi se angajează în paradoxale mineriade conservatoare, luptând cu cocktailuri Molotov ca să obţină o slujbă pe viaţă la stat şi o pensie sigură. Se revine astfel la o situaţie în fond normală, cu dreapta împărţită între liberalism şi ezitare privind răspunsul la noile provocări, iar stânga făcând front comun antiglobalizare şi câştigând. Şi mai curios, veţi vedea în anii care vin că şi în Europa de Est, pe moment vaccinată contra deliciilor socialismului, vor creşte generaţii tot mai asemănătoare cu cele din Vest. Copiii noştri nu vor mai şti ce a fost şi vor găsi perfect normal să imite la Varşovia şi Bucureşti ce văd la Paris şi la Berlin. În zece-douăzeci de ani, vom avea şi noi demonstraţii cool cu steaguri roşii, adevărate, nu regizate. Chiar noi, cei care ne amintim cum arăta de fapt comunismul - o societate ce nu abundă în eroi romantici, ci doar în brute şi lichele, una a mitei, umilinţei, inechităţii groteşti şi penuriei de orice, de la benzină la hârtie igienică -, am început deja să ezităm. Oamenii simpli care au trăit epoca de aur i-au urât din răsputeri aspectele cotidiene şi din cauza lor l-au răsturnat pe Ceauşescu. Dar memoria oamenilor e scurtă şi, oricum, numai o minoritate pricepe cum aceste consecinţe practice izvorau chiar din principiile comuniste, nu din vreo aplicare defectuoasă a lor, pentru că lanţul cauzal în asemenea fenomene e lung şi complicat, cu paşi contra-intuitivi (de exemplu, cum se face că e în avantajul tuturor ca resursele României să fie astăzi exploatate de firme private străine). Ca atare, dacă va trăi suficient de mult, Ion Iliescu are un viitor strălucit în faţă, deci este explicabilă obstinaţia cu care PSD refuză să renunţe la el.