Cel mai afund străfund al infernului, aşa cum e imaginat el de Dante Alighieri, poartă numele de Giudecca. E un tărâm al gheţurilor veşnice, unde sunt supuşi supliciului frigului trădătorii de patrie, de prieteni şi de binefăcători.
Pentru Dante, nu exista păcat mai mare. Cei vinovaţi de aceste păcate erau prinşi în gheaţă până la brâu, până la gât sau erau cu totul încrustaţi în gheaţă, asemenea peştilor iarna.
Deşi pare o chestiune absurdă, de-a lungul timpului a fost discutată problema dacă dragostea şi fidelitatea pentru patria ta e superioară sau nu celor datorate prietenilor. Faimoasă rămâne declaraţia scriitorului britanic E.M: Forster: "Sper că, dac-aş avea de ales între trădarea ţării mele şi trădarea prietenilor, voi putea avea curajul să-mi trădez ţara". Bineînţeles, Forster a pătimit vreme îndelungată de pe urma acestei fraze. Mulţi britanici nu cunosc, nici azi, din opera sa extraordinară, decât fraza asta, răstălmăcită în fel şi chip. În privinţa opiniei contrare, pot depune eu însumi mărturie. Când eram student, şefa partidului pe toată Universitatea din Bucureşti a venit să ne facă morală. Pe lângă reproşurile obişnuite, că purtăm părul lung şi blugi, că fetele au fuste prea scurte, tovarăşa ne-a mai spus un lucrul pe care încă nu-l mai auzisem: "Aflaţi de la mine că dragostea de patrie e mult mai importantă decât dragostea pentru un iubit sau o iubită"...
Sper să nu fiu pus niciodată să aleg între cele două genuri de fidelităţi. Nu pot spune de pe-acum ce-aş alege. Unele alegeri sunt o oroare şi o tragedie în sine (În "Sophie’s Choice" de Styron, într-un lagăr de concentrare, un ofiţer nazist îi dă unei mame "şansa" să aleagă care dintre cei doi copii ai ei va supravieţui şi care va fi gazat). Nici Forster nu voia, de fapt, să spună în acea frază riscată că nu-şi iubeşte ţara, ci să arate cât de mult înseamnă prietenii lui pentru el.
Iar în această privinţă, măcar, sunt de acord: deşi nu sunt foarte sociabil, sau poate tocmai de-aceea, ţin extrem de mult la cei câţiva prieteni pe care-i am. Când trece o săptămână şi nu-i văd, simt că nu mi-e bine, de parc-aş fi bolnav. Când ne certăm sau ne răcim din cine ştie ce motiv, mă simt pur şi simplu vinovat şi nefericit, şi sunt mereu gata să fac primul pas.
Asemenea lui Dante, cred şi eu că e o mare ticăloşie să-ţi trădezi prietenii. În lumea noastră literară nu prea se înţelege acest lucru. Acolo îţi trădezi un prieten pentru o întorsătură stilistică sau pentru o vorbă de spirit. Uiţi ce îi datorezi cuiva pentru primul avantaj de imagine.
Eu îmi apăr prietenii şi ţin la un cod al onoarei care te împiedică să faci rău cuiva care ţi-a făcut bine. Orice idee aş avea despre evoluţia unui fost prieten, n-aş scrie niciodată rău despre el. Chiar dacă ar publica o carte proastă, chiar dacă ar trece într-altă zonă ideologică decât a mea. Niciodată, orice s-ar întâmpla, n-aş putea scrie rău despre oamenii care m-au descoperit, ajutat şi publicat, care mi-au făcut dezinteresat bine, ca Manolescu, Crohmălniceanu, Martin, Ion Pop, Gelu Ionescu, Gabriel Liiceanu şi atâţia alţii.
Ar trebui să ne întoarcem la vechile legi ale prieteniei şi recunoştinţei pentru ca lumea noastră să arate altfel.