O ţară hiperpolitizată ca România este ca un cuplu în care certurile se ţin lanţ, în care cei doi sunt sătui până peste cap unul de altul, nu se mai suportă, nu pot trăi nici despărţiţi, nici împreună.
Dacă vă amintiţi din propria dumneavoastră experienţă (căci cine n-a trecut prin asta?), ceea ce e îngrozitor în certurile din familie este că n-ai la cine să apelezi ca să ţi se dea dreptate. Punctele de vedere sunt ireconciliabile, este cuvântul tău contra cuvântului celuilalt. Şi, pentru că nu există o instanţă obiectivă care să judece la rece şi să spună: aici tu eşti cel care greşeşte, aici este celălalt, cearta se permanentizează, escaladează, ajunge la ţipete şi vase sparte, căci până la urmă singurul fel de a te impune care-ţi rămâne e să strigi mai tare decât partenerul tău.
Argumentele devin de rea-credinţă, nu te mai interesează să aplanezi conflictul, ci să-l răneşti cât mai tare pe celălalt, să-i calci orgoliul în picioare. Ştiu cupluri tinere care s-au despărţit de la comentarea unui film văzut împreună, de la un cuvânt aruncat aiurea, fără nicio intenţie rea, pentru că nu a fost nimeni să le spună la un moment dat celor doi: opriţi-vă, nu vă daţi seama unde-aţi ajuns?
Politicianismul, cantonarea oamenilor politici în partide care nu mai colaborează pentru binele comun, ci se preocupă exclusiv, ca grupările mafiote, de propria creştere şi acumulare de putere, este un efect vicios al felului în care se face politică la noi încă din vremea cronicarilor, când partida Bălenilor se sfâşia cu cea a Cantacuzinilor. De fapt, clasa politică de la noi nu face politică, face politicianism, şi prin asta face rău naţiunii.
Dar, fireşte, când taberele ajung, ca în familiile de care vorbeam, să tot ridice glasul, ca într-o isterie colectivă, când cearta se acutizează până la blocaj total, e nevoie urgentă de o soluţie, căci partidele nu pot divorţa şi nu se pot muta în ţări diferite. Pentru deblocarea situaţiei s-a inventat atunci exact ceea ce lipseşte întrun cuplu cverulent: instanţa fără pată şi prihană, deplin senină şi obiectivă, care arată fără apel cine are dreptate. În cazul nostru: Curtea Constituţională.
Când eram prin clasa a opta, profesoara de chimie ne lăsa cu gurile căscate făcând sub ochii noştri o minune: arunca în apa clocotită un cristal minuscul, ca un grăunte de sare, ca să scoată apoi, cu lingura, un sloi de gheaţă format în jurul lui în mijlocul lichidului care fierbea furios. De aceeaşi natură miraculoasă pare a fi şi Curtea Consti tu ţională. Când urlăm şi fierbem cu toţii în nebunia şi îndobitocirea fără limite a vieţii româneşti, deodată, deus ex machina, apare sfatul bătrânilor care, cu voce oraculară, pune lucrurile la punct. Să mai spun că totul e un fake dintre cele mai ordinare?
A fost un fake dintotdeauna, încă din primii ani ai democraţiei noastre cu înlocuitori de după decembrie 89. Înţelepţii olimpieni, paznici incoruptibili ai legii supreme, erau pe-atunci, de fapt, nişte comunişti senili, puşi de Iliescu să apere ideile socialismului, întinate de nea Ceaşcă. Curtea Constituţională era o prelungire a FSN-ului, căci ce putea fi altceva? Mai târziu, când feseneul s-a spart în mai multe cioburi, şi Curtea supremă a mai prins culoare: timid, au început să pătrundă printre nemuritori şi câţiva opozanţi, mai mult aşa, ca să nu bată la ochi.
Dar gluma s-a îngroşat când aromita adunare a fost pusă să decidă în câteva momente-cheie ale confruntărilor din ultimii ani dintre băsescieni şi antibăsescieni. Atunci s-a văzut ce putere are şi cum poate fi manipulată această instanţă „de deasupra vieţii politice”: ea poate face sau desface un preşedinte, poate face sau desface legi cruciale, într-un cuvânt, Curtea Constituţională a devenit un superpartid care, în loc să atenueze politicianismul naţional, îl ridică pe noi culmi.
De unde, fireşte, bătălia pentru controlul acestei instituţii. Trebuia pus mâna pe ea înainte să pună ceilalţi. De unde stupefiante declaraţii precum cea a lui Crin Antonescu: „Mă apăr cu Curtea Constituţională”, care arată hotărârea noastră de a corupe şi degrada absolut toate instituţiile statului, până la cea supremă.
„Voi sunteţi sarea pământului”, le spunea Iisus discipolilor săi. Dacă sarea nu mai sărează, ea e aruncată în noroiul străzilor. Asta e Curtea Constituţională azi: sarea care nu sărează. Încă o instituţie compromisă, în stare de lamentabile decizii ca ultima ei boacănă: invalidarea legii lustraţiei...