În fiecare zi Nicu se ducea să o ia pe Donca, mai mică decât noi cu doi ani, de la Liceul "I. L. Caragiale" din Piaţa Dorobanţi.
Toţi copiii Mizil, Irina şi Sandu Bârlădeanu, Gheorghe şi Ileana Preoteasa, Ana şi Mircea Trofin, au fost elevi acolo. Nicu a fost foarte apropiat de fratele mai mic al Doncăi, Serghei, cel care a urmat apoi Institutul de Arte Plastice. Elena Ceauşescu nu privea cu ochi buni relaţia cu Donca. A făcut tot ce putea pentru a pune capăt acestei legături. Se repeta scenariul din cazul Valentin- Iordana Borilă? Probabil că da. După un moment cumplit pentru Donca şi familia ei, cei doi tineri s-au despărţit definitiv.
Donca a fost probabil singura persoană care îi putea spune lui Nicu absolut orice, pe care o asculta şi de a cărei părere ţinea seama. Mi-a povestit odată Stelian Moţiu cum, după ce-l conduseseră pe Nicu la aeroport, a rămas cu Donca la taclale. Donca i-a mărturisit că este conştientă cât de puţin respectat este Nicu de toţi acei trepăduşi din jur, că nu înţelege de ce se complace în acea companie. Paul Niculescu-Mizil a promis la un moment dat, în ianuarie 1990, că va vorbi despre relaţiile dintre familia sa şi familia Ceauşescu aşa cum au fost ele în realitate. Nu ştiu să o fi făcut. Precum cei mai mulţi foşti lideri comunişti, a dus cu el în mormânt atâtea taine, frustrări, spaime, reproşuri şi aversiuni nemărturisite. Important era să nu "întinezi "imaginea Partidului. Dacă în cazul Iordanei Borilă, Elena Ceauşescu avea rezerve legate de originea ei etnică, despre Donca se spunea că ostilitatea ar fi provenit din convingerea Elenei că era un copil înfiat a cărei ereditate ar fi fost necunoscută. Nu ştiu care este adevărul, dar acestea erau zvonurile. Oricum, este limpede că funcţionau fobii genetice. Mizil era un loialist, un membru al cercului intim, un fidel al lui Ceauşescu încă de la începutul anilor '60. Dar acest lucru nu era suficient pentru a calma aprehensiunile maladive ale Elenei. Ulterior, cuplul Ceauşescu a decis să elimine din numele de familie terminaţia "Mizil", li se părea că introduce un fel de nepermisă distincţie aristocratică.
Politic, Mizil era de fapt emasculat din clipa când a fost trimis să conducă "Centrocoopul". Gloria ideologului se sfărâmase, era şi el acum doar unul dintre figuranţii fără voce şi fără şira spinării de la masa puterii absolute.
L-am întâlnit prima oară pe Nicu în septembrie 1958. El era în clasa I-a "B", eu eram in "A" la Şcoala Medie Mixtă "Dr. Petru Groza" (numele îl primise în luna iunie a acelui an, ca parte a "eternizării memoriei" celui mai influent "tovarăş de drum" al comuniştilor din România). Între colegii şi colegele sale: Lena Răutu (fata dictatorului ideologic al partidului), Ioana Pintilie (fata lui Pantiuşa şi a Anei Toma), Dan Năstase (după ani l-am revăzut, era şeful Protocolului prin 1994 la Cotroceni, când am mers să fac un interviu cu Ion Iliescu pentru cartea mea despre comunismul românesc), cred că şi câţiva fii de înalţi ofiţeri de securitate. În clasa mea erau Vasile (Vasea) Borilă (fiul lui Petre şi al Ecaterinei, fratele Iordanei, viitoarea soţie a lui Valentin Ceauşescu), Ghiţă Goldberger (tatăl său, militant din clandestinitate, era director-adjunct al Institutului de Istorie a Partidului), Svetlana Şchiopu (fiica lui Bucur şi a Ursulei Şchiopu), Andrei Manoliu (fiul directorului de la Spitalul "Elias"), Vova Văleanu (tatăl său era traducătorul din rusă al lui Gheorghiu- Dej; mama sa, ucraineancă de origine din URSS, Valentina, era lector de rusă la ASE, pe atunci ISEP "V. I. Lenin"), Florica Jebeleanu cu care eram vecin de stradă, pe Grigore Mora (ca şi cu Ioana Pintilie).
Propun aici un exerciţiu de psihobiografie, o incursiune în ceea ce mi se pare a fi fost universul spiritual şi sufletesc al celui care, la un moment dat, a ajuns al treilea om ca putere în România, după Nicolae şi Elena Ceauşescu. Dar şi o introspecţie, o căutare de sine, o tentativă de a vedea cine eram eu atunci, cum au mers drumurile noastre în direcţii atât de diferite. Înconjurat de activişti nevertebraţi, care de fapt îl detestau, dar depindeau de el, şi pe care, la rândul sau, îi dispreţuia, Nicu Ceauşescu nu a reuşit de fapt să-şi întemeieze, precum tatăl său în anii '50, o bază în aparat. Poate că, de fapt, ceea ce i-a lipsit a fost fanatismul, convingerea că are Istoria de partea sa, atracţia morbidă pentru putere. O savura, neîndoios, dar nu era un posedat ideologic. În unicul său interviu de după prăbuşire, recunoştea falimentul utopiei comuniste. Se îmbăta cu whisky, nu cu tezele lui Marx şi Lenin. Comentariile la acest articol sunt suspendate! Citiţi şi:
- SENATUL EVZ: Cine a fost Nicu Ceauşescu? Ispita comunismului dinastic (I)
- SENATUL EVZ: Cine a fost Nicu Ceauşescu? Ispita comunismului dinastic (II)
- SENATUL EVZ: Cine a fost Nicu Ceauşescu? Ispita comunismului dinastic (III)
- SENATUL EVZ: Cine a fost Nicu Ceauşescu? Ispita comunismului dinastic (IV)