În 1968, după discursul sfidător din Piaţa Palatului, de la balconul Comitetului Central, eveniment neîndoios important, riscant şi spectaculos, când a vorbit cu indignare despre "un moment ruşinos din istoria socialismului", Nicolae Ceauşescu a mers la Braşov şi a dat asigurări publice sovieticilor că relaţiile rămân cordiale.
Intervenţia în Cehoslovacia a fost motivată fundamental de teama liderilor neo-stalinişti din Pactul de la Varşovia că reformele intrate în istorie sub numele de "Primăvara de la Praga", deci aspiraţia către "socialismul cu chip uman", puteau duce la constituirea unui model alternativ al socialismului, diferit de cel dictatorial-leninist, de ceea ce se numea "Panzerkommunismus". Nimic din ce întreprindea Ceauşescu nu justifica aprehensiuni similare. Tema centrală a discursurilor sale era "întărirea rolului conducător al partidului", pe care ideologii oficiali, inclusiv Niculescu-Mizil şi Iliescu, o prezentau drept o "legitate". Nici urmă de desfiinţare a cenzurii în România, precum în Cehoslovacia, nici vorba de asociaţii independente precum cluburile KAN şi K-231. În conducerea partidului continuau să troneze dinozauri stalinişti precum Emil Bodnăraş, Leonte Răutu, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol. "Junii turci" promovaţi de Ceauşescu, activişti precum Ilie Verdeţ, Virgil Trofin ori Vasile Patilineţ, erau departe de a nutri poziţii similare cu cele ale lui Dubcek. Chiar premierul Maurer, probabil cel mai deschis dintre conducătorii din epocă, nu era înclinat în direcţia diminuării controlului de partid asupra vieţii culturale. Scriitorii români nu concepuseră un "Manifest al celor două mii de cuvinte", precum Ludvik Vaculik la Praga. Fiind vorba de un sistem ideocratic, această obsesie a monopolului politic exercitat de PCR nu era doar o formulare ritualică.
Revenind la perioada în care făceam "practică agricolă", îmi amintesc că Nicu a venit cu Mercedes-ul cu şofer şi însoţitor (securist), a stat puţin cu noi, a fumat, a băut bere şi must, s-a uitat pe pereţii dormitorului (de fapt o magazie improvizată ca loc de culcare pentru vreo cincizeci de elevi, cu saltele din paie), a trecut în fugă prin sala de şedinţe şi a observat că pe perete se aflau pozele membrilor Prezidiului Permanent de dinainte de debarcarea lui Alexandru Drăghici, deci de dinainte de Plenara din aprilie 1968. Îmi amintesc cum a exclamat: "Ăştia n-au aflat încă aici că s-a terminat cu Drăghici!". Nu aflase încă sărmanul director al IAS, Mitrică, cel care bântuia peste tarlale cu un ZIM delabrat, memento ridicol al erei staliniste.
Ceauşescu îl terminase politic pe Drăghici după ce fuseseră extrem de legaţi în atâtea intrigi din anii '50 şi '60. De fapt, ei erau "băieţii lui Dej" care, asemeni unui dresor de animale sălbatice, îi asmuţea amuzat pe unul împotriva celuilalt. La şedinţele Biroului Politic din martie 1956, după Congresul al XX-lea al PCUS, când Hruşciov denunţase cultul personalităţii lui Stalin, Ceauşescu a pozat în reformator, chiar într-un fel de-stalinizator. Era perioada când Nicolae şi Elena Ceauşescu se vizitau des cu Iosif şi Liuba Chişinevschi. L-a criticat pe Drăghici pentru faptul că a sustras Securitatea de sub controlul organelor de partid, că a transformat-o într-un fel de "cal nărăvaş", că nu se considera răspunzător decât în faţa lui Dej. Ulterior, dojenit probabil de primul secretar, a dat înapoi, şi-a moderat criticile şi a devenit flagelul prigonirii oricărei urme de erezie în partid.
Nicu a crescut în acea atmosferă a secretelor şoptite la masă, când Nicolae îi povestea Elenei despre ultimele epurări, despre noile planuri ale lui Gheorghiu-Dej de a elimina orice formă de "deviaţionism". Tatăl său îl îndemna să citească din "clasicii marxism- leninismului". Cred că i se apleca, dar o făcea, ori simula că o face. În ultimul an de liceu, a început să participe la un anemic cerc de "ştiinţe sociale", unde eu am vorbit despre marxiştii vag-eretici, Ernst Fischer (apăruse "Necesitatea artei") şi Roger Garaudy (se traduseseră în româneşte "Marxismul secolului XX" şi "Un realism fără ţărmuri"), iar el a prezentat un referat pe teme de economie politică, se poticnea îngrozitor, textul era evident scris de altcineva. O făcea pentru a-i face plăcere tatălui, ori pentru că nu îndrăznea să iasă din cuvântul acestuia? În copilărie fusese victima acceselor de furie ale lui Nicolae Ceauşescu, care nu ezita să-l bată (informaţie pe care o deţin din cel puţin două surse). Chiar şi când ajunsese ministrul tineretului, când suna telefonul şi vorbea cu tatăl sau, se ridica în picioare (iarăşi, o informaţie verificată prin mai multe surse). Comentariile la acest articol sunt suspendate! Citiţi şi:
- Cine a fost Nicu Ceauşescu? Ispita comunismului dinastic (I)
- Cine a fost Nicu Ceauşescu? Ispita comunismului dinastic (II)
- Cine a fost Nicu Ceauşescu? Ispita comunismului dinastic (III)
- Cine a fost Nicu Ceauşescu? Ispita comunismului dinastic (IV)
- Cine a fost Nicu Ceauşescu? (V) Ispita comunismului dinastic
- Cine a fost Nicu Ceauşescu? Ispita comunismului dinastic (VI)
- Cine a fost Nicu Ceauşescu? Ispita comunismului dinastic (VII)
- Cine a fost Nicu Ceauşescu? Ispita comunismului dinastic (VIII)