În idiş există acest minunat termen plin de miez care se potriveşte mănuşă situaţiei din România.
El desemnează o combinaţie de tupeu, aroganţă şi comportament dincolo de orice limite imaginabile, care provoacă indignare mută în privitori. E ca atunci când unul îşi omoară părinţii şi apoi se plânge pe la colţuri să aibă lumea milă de un biet orfan. Rămas fără cuvinte, privitorul nu mai poate decât să exclame: chutzpah! Ce să vă spun? El Pais scrie că a zis, el spune că n-a zis, după care ăia vin cu înregistrarea? Se duce la Bruxelles unde declară că a înţeles, va fi referendum cu prag, după care vine acasă şi spune - care prag, moşule, maţi auzit pe mine cu aşa ceva? Că trei ONG-işti români au în buzunarele lor redacţiile The Economist, Wall Street Journal şi Frankfurter Allgemeine Zeitung, pe care le pun să scrie ce vor ei? Că Andrei Marga conchide senin că "prestigiul şi recunoaşterea României au dat înapoi între 2009 şi 2012"? Sau apreciază, cochetând cu autismul, că "raportul pe care îl va primi România nu este legat de ceea ce se întâmplă în România"? În weekend, la Timişoara, unde preşedintele interimar a călcat puţin pe Constituţie participând la activităţi partinice, USL a ales sloganul de campanie "vreau o ţară ca afară". Acum, când toată Europa fierbe, iar Barroso şi Merkel mai au un pic şi le trag o directă în freză, ei vor o ţară ca afară, frăţioare. Ca afară, imediat după graniţă, poate, în Ungaria, având în vedere că dl. Antonescu a lăudat îndelung şi cu pasiune cocoşismele anti-UE ale lui Viktor Orban, un fel de bate şaua ca să priceapă iapa Ponta. Sunt doar câteva săptămâni de când diverse persoane îndrăgostite iremediabil de politicieni care le dau ţeapă ne explicau că doar propaganda băsistă poate alătura cele două regimuri în faţa Europei. Abia întors din turneul umilinţei cu servieta plină de teme pentru acasă, Ponta devine şugubăţ şi face debutul în diplomaţia continentală, jucând marile puteri între ele, cum l-au păcălit pe el în manualul de clasa a IV-a că ar fi reuşit domnitorii valahi: băgăm Germaniei o perversă ca la Tg Ocna, pe chestie de competenţe lingvistice, făcând complice cu ochiul Franţei, ca să o rupem pe Merkel de Hollande. Care o să se dea pe spate de aşa atenţie neaşteptată, combinată cu nişte gargară pe proiecte economice, o s-o abandoneze pe doamna cancelar, sărind în braţele românului. La fel de revoltător-uluitoare sunt şi contorsiunile retorice ale relativiştilor, care vor să arate că nici o tabără nu-i mai brează decât cealaltă şi indiferent cât de tare dau unii cu obiectele în fasole, trebuie scuzaţi deoarece, nu-i aşa, oameni suntem şi toţi avem păcate. Dacă nervosul dă foc la casă, nu-i el de vină, ci ăla care l-a enervat. Echidistanţa mecanică a relativismului vrea să arate că între raţionalitate şi isterie; între realitate şi halucinaţie; între normalitate şi boală mintală, poziţia corectă e la mijloc, măsurat cu rigla. Şi că dacă toate partidele găzduiesc corupţi (o realitate) atunci nu mai trebuie să ţinem seama că, totuşi, unii au costruit acest mecanism numit DNA, iar alţii se străduie să-l anihileze. Mesajul fleşcăit că "adevărul e undeva la mijloc" e în astfel de situaţii unul din cele mai subtile forme de chutzpah. Ponta face debutul în diplomaţia continentală, jucând marile puteri între ele.