Criza subiectelor importante nu-i afectează doar pe politicieni. Ea le creează probleme şi jurnaliştilor.
Adevărul e că în scumpa noastră patrie nu se întâmplă nimic ieşit din comun. În România, ca ziarist, dacă ţi-ar trece cumva prin cap — noroc că nu-ţi trece! — să scrii despre lucruri normale, ţi-ai pierde instantaneu cititorii, comentatorii de pe bloguri şi chiar rubrica. Până şi detractorii te-ar abandona, plini de dispreţ: ar deduce că, în fine, efortul lor năduşit a dat roade, că te-ai prăbuşit moral şi fizic şi că misiunea încredinţată de partid a fost îndeplinită. Mă războiesc de mai multă vreme cu aşa-zisa opoziţie politică din România nu pentru c-aş fi vreun fan al puterii (nu sunt), ci pentru că noi, ca ţară, n-am ieşit încă din logica "răului mai mic". N-am nici amiciţii, nici legături de afaceri şi nici cunoştinţe printre mărimile PDL. Raţiunea îmi spune însă că în condiţii economice dramatice, oamenii lui Boc au făcut tot ceea ce omeneşte şi româneşte era posibil. Nu tot timpul, desigur. Ca de pildă, aberaţia securistă a ministrului telecomunicaţiilor de a pretinde operatorilor de telefonie mobilă să stocheze datele de trafic.
Cred că PSD-ul reprezintă un pericol nu numai pentru felul cum e condus acum, ci şi pentru întreaga lui istorie. Sunt dezolat că nimeni nu-şi mai aduce aminte că în acest partid se află încă o mare parte din criminalii şi complicii criminalilor care, la începutul anilor '90, au transformat România într-un tărâm al sălbăticiei şi ororii. Ideologia lui Iliescu răzbate în fiecare silabă a liderilor mai mari sau mai mici ai partidului. Cosmetizarea de la vârf reprezintă doar o operaţie de camuflare a impostorilor şi profitorilor din partid. Practica şi ideologia bolşevismului nu s-au modificat în douăzeci de ani nici cât negru sub unghie. Treceţi pe la sediile de partid din provincie şi veţi întâlni aceleaşi hoarde de ex-activişti comunişti salvaţi de la puşcărie de Iliescu şi menţinuţi în poziţii şi de Geoană, şi de Ponta. Nu înţeleg în ruptul capului cum poate un om tânăr adera la o ideologie bazată exclusiv pe resentiment şi frustrare. I-am văzut pe pesedei la lucru suficientă vreme pentru a ne da seama că idealurile lor nu sunt "libertatea, egalitatea, fraternitatea", ci drumul cel mai scurt spre topul miliardarilor. Ce aspiraţii "de stânga" pot avea oameni putred de bogaţi precum Dragnea, Năstase, Hrebenciuc, Oprişan ori Vanghelie? Numai într-o ţară de proşti populismul deşănţat trece drept politică centrată pe protejarea săracilor. Dacă transformarea profesorilor în milogi înseamnă "politică de stânga", atunci, da, pesedismul e legitim.
Însă o stângă al cărei ţel e să te aducă pe tine, om cu studii superioare, în situaţia de a ciuguli, umilit, câteva grăunţe din palma generoasă a lui "Almanahe" nu e decât expresia disoluţiei morale şi a batjocoririi demnităţii umane.
Despre trădare, devenită a doua natură, a liderilor PNL, despre lunga istorie de mârşăvii, de la Tătărăscu, la Câmpeanu şi Tăriceanu, până la capitolul ultim, al îngenunchierii umile şi definitive, prin Crin Antonescu, în faţa neocomuniştilor, nici nu mai e nevoie să vorbesc. Când un lider liberal ajunge să se ploconească în faţa unui supravieţuitor al securismului, totul e pierdut. Culmea e că un astfel de personaj în care aroganţa, intoleranţa, autoritarismul şi isteria dictatorială urlă prin toţi porii continuă să aibă susţinere în rândul multor intelectuali. Naivitate sau prostie? Ticăloşie sau orbire? Oportunism sau iresponsabilitate? Cum să califici altfel tăcerea celor o sută de intelectuali care s-au pus chezaşi pentru "onestitatea", "liberalismul", "revoluţia bunului simţ" profesate de un individ care, de doi ani încoace, a dărâmat toate redutele prostului gust, intoleranţei şi nesimţirii?
Am scris cele de mai sus doar pentru a-mi demonstra mica teză că în România nu se întâmplă nimic nou demn de semnalat. Ca jurnalist, eşti transformat într-o moară care macină la nesfârşit cuvinte uzate. Rândurile acestea au fost valabile şi acum patru ani, şi probabil că nu-şi vor pierde actualitatea nici peste alţi patru. Dacă aş fi un om de presă responsabil (dar iată că nu sunt), aş scrie mai degrabă despre problemele care mă frământă cu adevărat, nu despre non-entităţile politice pe ale căror tribulaţii nu dau, de fapt, doi bani. De pildă, s-ar cuveni să scriu despre fenomenul "autopublicării" cărţilor de către tot mai mulţi autori. Un articol al lui Sam Harris, "The Future of the Books", mi se pare infinit mai palpitant decât miile de ore televizate în care jurnalişti de strânsură şi politicieni cinici sorb zgomotos supele sleite ale minciunii şi dezinformării. Cum vom publica şi cum vom citi în viitor? Vor dispărea editurile, abandonate de scriitori în favoarea platformelor pregătite să-ţi "încarce" şi să-ţi transforme textul în carte? Vom fi dispuşi să plătim accesibila (deocamdată) sumă de câţiva dolari pentru a cumpăra, instantaneu, orice carte? Antoneştii, ponţii, hrebenciuncii vor trece, dar problemele de acest gen — şi multe, multe altele — rămân. Şi atunci, nu e un semn de prostie să-ţi pierzi timpul, energia, îndemânarea publicistică acordând acestor mărunţi paraziţi ai clipei atât de mult din viaţa ta? Ba da, este. Şi nu ai decât o consolare, nătângă şi ea: că alţi proşti se vor ocupa, la fel de indiferenţi la timpul şi energia risipite degeaba, de propriile tale inutile scrieri...