Dacă s-ar pune întrebarea asta pe stradă, în faţa camerei, fără prea mult timp de gândire, am vedea foarte multe riduri de expresie.
Sigur ar apărea mai multe mutre cu şănţuleţ între ochi decât ne imaginăm aşa, la un exerciţiu. Un fel de aoleo, ce le spun eu ăstora că mă face fericit, că nu m-am pregătit pentru astăzi?! De fericire ne arde nouă, fericirea e ceva serios, pe care te poţi baza, nu o frivolitate, trebuie să fie un sentiment profund, înălţător şi emoţionant, cum e costumul ăla bun, e ceva care se trăieşte la ocazii şi de obicei trebuie supus unui control, pentru că ce e prea mult, e prea mult şi bate la ochi.
Păi, se poate să umbli fericit pe stradă?! În plină zi?! Să sfidezi atâţia oameni serioşi, care nu cred că arăţi aşa pentru că vii de la înot, să-i faci să creadă cine ştie ce grozăvii despre tine?! Că poate eşti vreun excentric, care umblă pe skateboard zâmbind chiar şi fără să aibă căştile pe urechi, nu că asta ar fi o scuză. Se pare că fericirea asta născută de lucrurile pe care le faci sau le trăieşti nu poate să apară în spaţiul public, e ca o boală ruşinoasă, e o perversiune greu de imaginat. Probabil că ajunge să pară chiar o slăbiciune, o formă de libertinaj monstruos, fie că are sau nu legătură cu banii.
Oricum ar fi, pare suspect şi devine respingător să arăţi destins sau să evoci experienţe fericite. Deşi ar putea semăna cu o încurajare, chestiile astea deprimă, exemplele simple sună prea simplist, tot ce e direct şi la îndemână pare preţios şi îndepărtat, şi nici nu pari foarte modest când vorbeşti despre cât de bine te simţi când un bătrân îţi predă secretele tăiatului la vie.
Se tot înmulţesc gesturile sau kestiile care conţin prea mult firesc pentru a putea apărea la televizor.
Mai văd uneori indivizi care se bucură când povestesc ce fac, indiferent de cantitatea de spectaculos inclus în povestire, dar mă mir când îi întâlnesc şi mă încântă şi mai mult această intensitate spontană, netrucată, a unei mărturisiri care e mai valoroasă când este împărtăşită.
Cultura media pare construită de oameni pe care nu-i bucură nimic cu excepţia unor lucruri care nu-i satisfac decât pe sado-masochişti.
Cultura fericirii nu prea pare să prindă cine ştie ce, pentru că pericolul de a putea părea frivol sau neserios, copilăros sau chiar nebun este un pericol pe care multă lume îl evită încă din primii paşi ai copilăriei. Mai există şi un curent care te îndeamnă să te porţi normal, deşi nu eşti normal, să vorbeşti de spre lucruri frumoase, deşi nu trăieşti nimic de genul ăsta, şi să evoci fericirea ca pe ceva la fel de firesc precum curăţatul cartofilor.
Când am dubii, mă gândesc la unul dintre bunicii mei, un muzician desăvârşit, total absorbit de ceea ce făcea, strălucitor atunci când atingea pianul, chitara, vioara şi toate celelalte instrumente ciudate la care cânta cu devoţiune şi familiaritate. Sunt foarte mândru de amintirea bunicului meu şi de orchestra lui de chitare, destul de greu de imaginat astăzi, de lutierul care îi construia instrumente splendide şi de o bucurie de a împărtăşi pe care îmi place să cred că i-o datorez. Era una dintre acele persoane care ar fi făcut nefericirea sau plictiseala nişte cuvinte inutile.
M-am gândit foarte mult la el în ultima vreme, pe măsură ce tot întâlneam şi întâlnesc oameni care nu zâmbesc şi îi învaţă acelaşi lucru şi pe copiii lor. Nefericirea e, probabil, şi o vocaţie genetică. Şi mă gândesc cu multă curiozitate la amintirile din copilărie ale bieţilor exilaţi în faţa computerului. Vine o lume care va povesti probabil ce făcea în Warcraft sau ce telenovele a văzut la 10 ani.
În condiţiile astea, sunt din ce în ce mai convins de ce spunea nu mai ştiu ce filosof, anume că adevărul se descoperă sau există pentru cel puţin doi participanţi la dialog. Pentru mine întâlnirea cu un singur om fericit de la sine, care trăieşte şi pentru ceea ce face, e necesară şi suficientă pentru a mântui restul. Dar e posibil ca nici mântuirea să nu mai fie ce a fost, nu?!