Horia Roman-Patapievici: "Dintre cei care au comentat pe forum articolul meu de săptămâna trecută („Neîncrederea: închisoarea în care trăim“), unii mi-au reproşat lipsa de realism, alţii absenţa soluţiilor şi aproape toţi neimplicarea politică."
Dintre cei care au comentat pe forum articolul meu de săptămâna trecută („Neîncrederea: închisoarea în care trăim“), unii mi-au reproşat lipsa de realism, alţii absenţa soluţiilor şi aproape toţi neimplicarea politică. Afirmasem în articol că (I) treaba făcută de mântuială, (II) lipsa de încredere şi (III) egoismul ne-au împins într-un soi de cerc infernal al unui tip de rău, pe care îl facem din indiferenţă şi pe care îl suportăm cu neglijenţă şi din care nici măcar legile bune nu ne mai pot smulge. Atunci? Spuneam că am putea scăpa din temniţa socială în care ne-a zidit neîncrederea noastră faţă de aproapele nostru numai printr-o transformare sufletească, adică numai pornind de la decizia fiecăruia dintre noi de a pune capăt, individual, logicii răului.
Sistematizat, argumentul celor care m-au criticat era că, în chestiuni publice, recursul la transformare sufletească e ineficient, iar cei care predică binele, dacă într-adevăr le pasă, ar trebui să intre în lupta politică. Acest argument se sprijină pe două premise: prima este că realiste sunt numai soluţiile instituţionale; a doua este că singura acţiune veritabilă este acţiunea politică. Cred că ambele premise sunt cel puţin parţial false. Cred, dimpotrivă, că eficacitatea soluţiilor instituţionale se sprijină, în ultimă analiză, tot pe decizia unui (singur) individ, iar reducerea tuturor acţiunilor sociale la lupta politică este profund greşită. Iată de ce.
Să judecăm pe un exemplu concret. De ce anume depinde calitatea traficului rutier? Depinde de (a) respectarea legilor; (b) politeţea şoferilor (prudenţa pietonilor); (c) calitatea drumurilor. Observaţia din teren este că, de regulă, regulile de circulaţie nu joacă niciun rol în desfăşurarea traficului - sau, mai puţin radical, că joacă un rol mai degrabă orientativ, decât unul constrângător. Asta se întâmplă pentru că regulile nu există decât în măsura în care sunt respectate, iar dacă nu sunt, doar în măsura în care sunt impuse. Prin urmare, totul depinde fie de disciplina şoferilor, fie de decizia ofiţerilor de circulaţie de a impune regulile, fie de amândouă. Civilitatea traficului depinde de ultimul dintre şoferi, iar disciplina lui, de toţi agenţii de circulaţie. Iar cât priveşte calitatea carosabilului (element indispensabil, iar la noi catastrofal), ea depinde în mod esenţial de funcţionarul de la primărie care avizează calitatea lucrărilor de asfaltare: acesta nu doar că nu trebuie să ia şpagă ca să închidă ochii când face recepţia lucrărilor, dar are datoria morală de a-i ţine larg deschişi, pe tot timpul derulării lucrărilor. Nu e nicio îndoială că drumurile noastre sunt proaste deoarece (1) lucrările sunt făcute de mântuială de către firmele contractante (licitaţii, achiziţii publice etc. - praf în ochi); (2) lucrul de mântuială e acceptat, pe banii noştri, de către autorităţile publice; iar ciclul se reia în fiecare an, fără ca nimeni să fie tras la răspundere. De fiecare dată descoperim că nu avem nici pe cineva să tragă la răspundere, nici pe cineva care să fie tras. Cum vedeţi, lipseşte „cineva“, un om, o persoană. Acelaşi lucru se întâmplă cu toată legislaţia anticorupţie. Toate legile din lume se năruiesc prin simpla decizie personală a unui procuror de a trece ceva cu vederea ori a unui judecător de a clasa cazul care nu e clasabil.
Paradoxul legii este că puterea ei depinde de cea mai slabă verigă a ei, iar aceasta este, când legea e teoretic bună, aplicarea ei. E important să înţelegem că această cea mai slabă verigă nu este niciodată un mecanism instituţional, este un om în carne şi oase. Cea mai slabă verigă este oricare dintre noi: eu şi tu; el şi ea; pe scurt, noi.
Acest fapt simplu face argumentul în favoarea instituţiilor atât de fragil. Argumentul afirmă că e suficient să avem legi bune pentru ca totul să meargă bine. Or, cântărită pe oricare caz concret, această afirmaţie se dovedeşte de fiecare dată falsă. De ce? Deoarece buna aplicare a oricărei legi depinde, în ultimă instanţă, nu de calitatea legii, ci de voinţa ultimului om care o aplică de a se supune literei şi spiritului ei. Altfel spus, argumentul în favoarea instituţiilor este inoperant oriunde funcţionarea instituţiilor nu este condiţionată de constrângerile nescrise şi necuantificabile ale unei culturi a responsabilităţii individuale.
Aceasta face ca argumentul în favoarea instituţiilor să fie valabil numai în condiţiile în care există o cultură socială a responsabilităţii individuale.
Ne-am obişnuit să credem că realiste sunt numai soluţiile care implică elemente măsurabile, cuantificabile, reglementabile, legiferabile - pe scurt, soluţiile instituţionale. Ignorăm astfel împrejurarea că instituţia însăşi, în funcţionarea ei, depinde de oameni, potrivit principiului enunţat mai sus: eficacitatea unui ansamblu nu poate depăşi performanţa celui mai slab subansamblu.
La capătul oricărei instituţii se află un om - şi totul atârnă de decizia lui; în ultimă instanţă, de bunătatea lui. Dacă decide să facă rău, legile rămân facultative (situaţia noastră). Dacă decide să facă bine, atunci legile ar putea funcţiona (speranţa noastră).