Horia-Roman Patapievici: "Modul în care negociem e solidar cu modul în care credem în principiile în numele cărora negociem."
Profund, dacă negociem ferm; superficial, dacă negociem lax. Ca atare, modul în care negociază reprezentanţii noştri (în afară) chestiuni despre care afirmăm sus şi tare (în ţară) că ne stau la suflet reflectă involuntar raportul nostru veritabil cu valorile de care pretindem că suntem ataşaţi. A crede într-o valoare nu poate fi niciodată o chestiune (în întregime) privată. A crede înseamnă a şti să faci dovada unui anumit tip de tărie: tăria de a afirma cu voce tare (şi împotriva tuturor, dacă e cazul) adevărul valorii în care crezi. Şi aici, comparaţia cu Polonia se impune în mod natural.
Atât Polonia, cât şi România trec drept ţări cu semnificative majorităţi credincioase. Dacă la nivelul Bisericilor dominante (catolicismul, în Polonia; ortodoxia, în România) raportul faţă de regimul comunist a fost invers (Biserică opozantă, în Polonia; biserică îngenuncheată, în România), la nivel de societate, indicatorii statistici sunt similari: indicele de frecventare a bisericilor este mult superior celui, mereu mai scăzut, din Europa occidentală. La fel stau lucrurile în ce priveşte vocaţiile religioase (călugărie, preoţie). Ai zice: două ţări creştine, care diferă nu prin credinţă, ci numai prin instituţionalizarea ei. Cu toate acestea, având aparent aceeaşi bază sociologică, Polonia şi România îşi afirmă diferit, în Europa, valorile religioase. Atunci când a avut ocazia, Polonia şi-a afirmat cu fermitate identitatea religioasă creştină: când puternicul lobby franco-belgian a determinat eliminarea din Proiectul de Tratat constituţional a oricărei referinţe la creştinism, Polonia, un stat laic, a fost împotrivă. A fost aproape singură împotriva tuturor (o situaţie tipică în istoria ei). Poziţia Poloniei, în ciuda marginalităţii, nu a fost deloc iraţională: a fost confirmată, printr-o analiză pur constituţională, de un important jurist şi profesor de drept, J. H. H. Weiler, care a scris o întreagă carte pentru a demonstra că, „în contextul constituţional european, referinţa la Dumnezeu şi la creştinism nu doar că nu trebuie exclusă, dar ea este chiar indispensabilă” (Un’Europa cristiana, 2003).
Pentru Weiler, asumarea oficială din partea Europei unite a tradiţiilor creştine încorporate în valorile ei este o consecinţă inevitabilă a ceea ce impune însuşi constituţionalismul european. Pentru Polonia, această asumare publică şi polemică era o consecinţă a felului în care reprezentanţii ei oficiali cred şi asumă valorile în care Polonia pretinde că crede. Intrată în Europa, în ciuda practicilor interne (în care creştinismul este nepotrivit amestecat cu tot felul de manifestări politice), România nu a avut nicio luare de poziţie oficială faţă de chestiunea asumării publice a creştinismului, ca fundament al valorilor europene de azi. Pe cât de vocal a fost creştinismul Poloniei atunci, pe atât de tăcută este afirmarea lui de către România, azi. Veţi spune că România a tăcut pentru că nu s-a mai ivit ocazia de a-şi afirma tranşant ataşamentul ei faţă de tradiţiile creştine (chestiunea eliminării creştinismului dintre trăsăturile oficiale ale identităţii europene fiind tranşată - nu se mai pune). Este fals: ocazii de a reacţiona public faţă de „cristofobia” deja curentă a ţărilor de tradiţie creştină (Weiler) există mereu. Acest comportament, în opinia mea, este tipic, nu întâmplător. România nu îşi afirmă deschis valorile, se mulţumeşte să le practice pe şest. Şi le negociază pieziş, din perspectiva derogării, spre deosebire de alte ţări, care şi le negociază deschis, din perspectiva prorogării. Noi părem a căuta să fim mereu în excepţie, invocând îngăduinţa altora; alţii, mai fermi, se străduiesc să-şi încadreze excepţia într-o normă, pe care se luptă apoi să o impună altora, oricât de singuri ar părea că sunt.
Cred că aceasta din urmă ar trebui să fie atitudinea generală a parlamentarilor noştri în Europa din care facem acum parte de drept. România este (după observaţia lui Ken Jowitt) în cea mai bună situaţie istorică din ultimii cinci sute de ani. Trebuie să tragem consecinţele acestei poziţii şi să ne potrivim demnitatea la noul nostru statut. Aş vrea ca epoca negocierilor în genunchi şi a mânărelilor expeditive să apună. Valorile în care credem, dacă credem cu adevărat în ele, să fie limpede exprimate, deschis asumate, demn negociate şi civilizat practicate.
Până acum, din motive istorice, pentru români, Europa Unită nu era un ideal decât în măsura în care era un instrument pentru asigurarea securităţii geopolitice şi smulgerii din logica orientală a subdezvoltării. Acum avem securitatea şi, încet-încet, ieşim din subdezvoltare. Este momentul să fim atenţi la dimensiunea pur ideală a proiectului european. Spre deosebire de polonezi, care, prin modul în care au participat la disputa legată de Constituţia europeană, au dovedit că pentru ei Europa este (în primul rând) o idee, noi, până acum, am luat intrarea în Europa în mod pragmatic, ca pe o chestiune (în primul rând) de bani, tranzacţii şi proceduri. În timp ce, pentru polonezi, Europa unită este (şi) o idee, ea nu a devenit încă, pentru noi, altceva decât un pachet de norme: văzută dinspre România, sufletul Europei pare a se reduce la un acquis communautaire.
Nu a existat, de aceea, nicio dezbatere românească referitoare la cum ar trebui să fie Noua Europă. Dacă am fi fost atenţi (şi) la realitatea spirituală exprimată prin Noua Europă, nu doar la normativele emanate pe bandă rulantă de la ea, am fi remarcat că arhitecţii ei au operat o drastică reducţie a Europei tradiţionale, eliminând din formula ei atât umanismul european (Directiva Bologna), cât şi creştinismul. De ce ne pliem? De ce nu criticăm? Întrun concert al egalilor, toate vocile trebuie să se audă. Aş dori ca, prin parlamentarii noştri trimişi la Bruxelles, şi vocea noastră profundă, în îndreptăţirea şi raţionalitatea ei istorică, să se poată auzi.
Citiţi şi: SENATUL EVZ: Ce aştept de la parlamentarii români trimişi la UE (I)