Horia Roman-Patapievici: "Turnătorii au reprezentat o plagă a societăţii. Cu toate acestea, eu nu ştiu, din punct de vedere sistemic, cum trebuie să ne raportăm public la ei".
Scrisoare deschisă către Herta Müller
Dragă Herta Müller,
Graţie talentului tău de conştiinţă veşnic trează, ai reuşit două lucruri pe care sunt sigur că nu le-ai dorit: să arunci în insignifianţă un program cultural valoros şi să închizi o dezbatere, pe care eficacitatea indignării tale a făcut-o să pară inutilă. Programul cultural aruncat în insignifianţă este şcoala de vară organizată de ICR-Berlin, „Germania şi România: Transferuri academice, culturale şi ideologice“, pe care ai prezentat-o în mod părtinitor ca fiind „vitrina unui trecut ce nu dispare“. Dezbaterea condamnată la inutilitate este cea referitoare la soarta informatorului.
N-am să pledez pentru valoarea ştiinţifică a programului şcolii de vară. Ar fi să mă expun obiecţiei tale că scuz imoralitatea prin competenţă, ceea ce nu e în intenţia mea. Dar pentru că miza scrisorii tale deschise este adevărul, trebuie să pornim de la el. (...) Îmi reproşezi că ICR „se prezintă în Germania cu două persoane care în perioada dictaturii au colaborat cu serviciile secrete“, ca şi cum şcoala de vară ar fi fost organizată anume pentru promovarea lor. E cu totul tendenţios să spui că ICR ar fi trimis în Germania ca „reprezentanţ i ai României“ foştii informatori ai Securităţii ori că ICR ar avea ca politică promovarea lor peste hotare. Motivul pentru care ICR a finanţat această şcoală de vară a fost înalta ei ţinută ştiinţifică (...).
Ar fi trebuit ca ICR să anuleze acest program din motivele care ţi-au stârnit ţie „durerea şi mânia“, şi pe care, de altfel, le împărtăşesc? Tu eşti sigură că da şi pari să agreezi ideea ca ICR să facă pedagogie morală cu societatea. Gândeşte-te însă ce ar însemna dacă ICR s-ar erija într-o instanţă morală, care şi-ar selecta participanţ ii la programele culturale pe care le finanţează după criterii morale, filozofice ori religioase particulare. Ar fi un dezastru de subiectivism. Ca imparţialitatea morală a unei instituţii publice să fie credibilă, ea trebuie acceptată şi în cazurile în care se află în dezacord cu convingerile noastre morale, filozofice, estetice ori religioase profunde. Sub conducerea mea, ICR nu finanţează numai programele culturale care se bucură de asentimentul meu. Faptul că un anume artist este prezent în străinătate cu finanţare ICR nu înseamnă că eu personal îi împărtăşesc ori apreciez formula artistică. Faptul că Antohi şi Corbea-Hoişie participă la această şcoală de vară nu înseamnă că eu personal sau ICR ca instituţie aprobăm ori justificăm trecutul lor de informatori: înseamnă doar că ei au fost consideraţi parteneri academici plauzibili de către colegii lor germani şi israelieni, personalităţi respectate ale comunităţii internaţionale.
Pe de altă parte, atunci când te întrebi cum vor fi prezentaţi cursanţilor Andrei Corbea-Hoişie ori Sorin Antohi - şi sugerezi ironic titulatura „profesori şi agenţi de securitate cu state vechi“ - ridici două probleme de principiu, care merită o dezbatere publică serioasă. Cât de durabilă e vina informatorului? Cum trebuie să ne comportăm cu informatorii care nu au făcut ori prilejuit crime (pentru că, dacă au făcut crime, soluţia e simplă: Codul Penal)? Prima problemă e filozofică şi religioasă, iar soluţia la ea nu e uşor de găsit. Tu pari să înclini spre ideea că vina este imprescriptibilă, că un fost informator rămâne în mod esenţial un informator şi că „atingerea“ informatorului cumva „întinează“. Numai aşa pot considera ca fiind raţională, şi nu doar impulsivă, decizia ta de a nu mai călca pragul ICR-Berlin şi încurajarea ta explicită ca şi alţii să facă la fel.
A doua problemă este consecinţa morală inevitabilă a celei dintâi. Îţi împărtăşesc sentimentul că turnătorii au reprezentat o plagă a societăţii româneşti. Cu toate acestea, dincolo de această dezaprobare globală, eu nu ştiu, din punct de vedere sistematic, cum trebuie să ne raportăm public la ei. Dacă ne adresăm legii, vedem diferenţele de tratament de la o ţară la alta. În Germania, ţara cea mai radicală în eliminarea STASI din structurile statului, informatorii sunt trataţi în funcţie de sinceritatea lor şi de dispoziţia angajatorului în România, decizia asupra sorţii informatorilor este lăsată la latitudinea opiniei publice (care, potrivit legii, ar trebui să fie corect informată: bineînţeles, nu e). Chiar dovedit, informatorul are toate drepturile care decurg din posesia cetăţeniei, pe care constituţia i-o garantează. Oprobriul nu antrenează, legal vorbind, o decădere din drepturile civile. Atunci, ar părea, soluţia este o lege a lustraţiei. Dar România nu are o lege a lustraţiei, iar Europa Unită, cum ştii, dezaprobă astfel de legi, pe care le consideră discriminatorii. Scrisoarea ta de protest mă somează să fac instituţional o discriminare pe care, legal, nu am dreptul să o practic decât moral. Tu ai numai responsabilitatea convingerilor tale, pe care, în ce priveşte răul făcut de securitate, le împărtăşesc în totalitate: însă eu, cât timp reprezint ICR, am şi obligaţia să mă supun principiului care îmi interzice să folosesc instituţiile statului pentru a-mi promova convingerile, atât pe cele pe care legile în vigoare le-ar susţine, cât şi pe cele pe care nu le-ar încuraja explicit.
Dragă Herta, permite-mi în încheiere să-ţi spun că problema de fond ridicată de scrisoarea ta nu este condamnarea prezenţei la Berlin a doi foşti informatori ai Securităţii, ci este absenţa unui răspuns de principiu la întrebarea pe care indignarea ta o face să pară şi imorală (pentru că ar părea să ţină partea informatorilor: nu, nu le ţin partea), şi inutilă (pentru că discuţia pare deja tranşată: nu e): ce facem cu informatorii care nu sunt de resort penal? Informatorii care nu ocupă funcţii oficiale în stat şi care şi-au recunoscut colaborarea cu Securitatea (de bine de rău ori total; cu demnitate ori ba; deschis ori pieziş; sincer ori arogant; etc.)? Le restrângem drepturile? Îi discriminăm social? Îi trimitem la „munca de jos“? Îi izolăm? Dacă sunt scriitori, le interzicem dreptul de semnătură? Ce trebuie să le facem, noi, virtuoşii, lor, păcătoşilor?