Mircea Cărtărescu: "Călinescian până-n vârful unghiilor, Manolescu nu este nicidecum un epigon, ci un avatar al lui Călinescu în modernitate".
În fine, după o lungă aşteptare, monumentala „Istorie critică a literaturii române“ a lui Nicolae Manolescu există, am ţinut-o în mâini, am făcut o noapte nedormită cu ea (şi vor urma altele, cât mă mai ţin puterile), incitat şi încântat la fiecare pagină, încât abia aştept să împărtăşesc cititorului acestui ziar primele mele impresii. Ştiu bine că „Evenimentul zilei“ nu este o revistă literară, dar nici „Istoria“ lui Manolescu nu se publică în fiecare zi, dimpotrivă, nu s-a mai scris şi publicat aşa ceva de şaizeci şi şapte de ani, de la marea istorie a lui Călinescu. E o carte fundamentală, care cuprinde în 1.500 de pagini cinci secole de literatură română, citită şi recitită de critic, trecută prin filtrul personalităţii unuia dintre cei mai inteligenţi oameni pe care-i cunosc şi redată nouă mai proaspătă şi mai onestă ca oricând. Nu trebuie să fii neapărat profesor ca să ţi-o doreşti, cu atât mai puţin ca s-o citeşti pur şi simplu ca pe un roman de idei. Eu cred că orice om care nu-şi face din incultură un blazon ar trebui s-o aibă în casă şi s-o răsfoiască din când în când.
Nu există nimic în această carte din spiritul manualelor şcolare, care servesc de obicei generaţiilor de elevi aceeaşi tocană indigestă şi expirată, plină de Luceferi şi Ceahlăi, de mari scriitori indiscutabili, de figuri de ceară dintr-un panopticum în care nu mai crede nimeni. Pentru Nicolae Manolescu nu există tabuurile şi poncifele terorismului cultural care i-a transformat pe Eminescu, pe Călinescu însuşi, pe Marin Preda sau pe Nichita Stănescu în statui intangibile, reprezentând valorile neamului. Criticul nu se lasă intimidat de niciun fel de instanţă valorizantă. În schimb, folosindu-se de propriile unelte, pune la încercare fiecare fapt de istorie literară, ca şi când ar fi prima dată când el este evaluat: ce rezistă e primit cu un fel de bucurie liniştită, ce nu rezistă e eliminat pe loc, fără regrete şi remuşcări, cu o duritate ce va uimi.
Manolescu a scris o carte frumoasă şi nobilă, de care vremurile noastre nu sunt vrednice. Nobleţea „Istoriei“ sale vine mai întâi dintr-o credinţă nestră- mutată (totuşi lipsită de orice fanatism) în valorile culturii umaniste europene. Nucleul dur al cărţii sale este maiorescian: afirmarea spiritului critic (adică a judecăţii raţionale şi nepărtinitoare a faptelor de istorie literară) şi a primatului absolut al criteriului estetic în judecăţile de valoare. Aceste criterii pot părea conservatoare într-o lume a disoluţiei şi relativizării valorilor, aşa cum este lumea de azi, dar sunt cu atât mai preţioase, căci ne dau o mare speranţă în mijlocul haosului: că valorile literare, deşi mereu schimbă toare, vor rezista mai departe eroziunii timpului, cum au rezistat şi până acum, de secole şi milenii încoace. Răspunsul lui Manolescu la provocările mediilor şi-ale internetului, la tendinţa tot mai accentuată de imbecilizare a „omului recent“, care nu mai citeşte şi nu mai ştie să scrie, este unul pozitiv, luminos, remarcabil în situaţia în care toţi prohodesc soarta culturii. „Ai un singur bloc de marmură. Este alegerea ta dacă vei sculpta din el o Minervă sau o figură caricată“, scria cândva Maiorescu. Într-o lume în care la modă sunt figurile caricate, Manolescu a ales Minerva.
În jurul acestui nucleu de credinţe ferme şi pozitive se constituie cartea propriu-zisă, care este surprinzător de călinesciană. Recunoaş tem la mai fiecare pagină amprenta de neşters lăsată de G. Călinescu peste critica românească: subiectivitatea asumată (care e marca artistului în ipostază de critic şi care nu-nseamnă arbitrar, joc gratuit sau revărsare de umori), planul paradoxal, portretele de scriitori, finalurile abrupte, fraza flexibilă. Dar în interiorul familiei de spirite călinesciene a anilor ’60, Manolescu a fost întotdeauna fără rival şi fără egal prin inefabilul personalităţii sale, amestec de căldură şi glacialitate, de compasiune şi cinism, de tinereţe şi înţelepciune. Călinescian până-n vârful unghiilor, Manolescu nu este nicidecum un epigon, ci un avatar al lui Călinescu în modernitate.
Cartea va şoca prin multe aspecte, dar mai cu seamă prin lipsa totală de menajamente la adresa scriitorilor contemporani (ca şi a celorlalţi, dar cei morţi măcar nu mai au cum să se supere). Disecţia critică pe valorile clasice devine vivisecţie pe contemporani. Citiţi „Istoria critică a literaturii române“ ca să aflaţi care dintre scriitorii de azi, unii dintre ei cu nume răsunătoare, sunt demolaţi cu o imparţialitate olimpiană. Foarte, foarte rar, ca în articolele despre Goma sau Liviu Ioan Stoiciu, criticul pare agasat de conflictele avute cu ei. Şi, dimpotrivă, am remarcat o toleranţă cam prea mare în privinţa unor colaboratori ai criticului de la Uniunea Scriitorilor, care nu prea meritau nici să figureze-n „Istorie“, darmite să fie şi lăudaţi. Pentru zeci de ani de-acum încolo, „Istoria“ lui Manolescu va fi canonul cel mai respectat al literaturii române din toate timpurile.
CITIŢI ŞI: