E (încă) o toamnă blândă, soarele străluceşte, iarba e verde, lumea pare paşnică, absorbită de grijile mărunte ale zilei. Unii se nasc, alţii mor, unii vin, alţii pleacă.
Normalitate în toată regula. O normalitate înşelătoare, pentru că există un contrast violent între ce observăm în realitatea imediată şi ce se află în profunzimile lumii care ne conţine. Într-o pagină din Carnete, Camus nota, stupefiat, imperiala indiferenţă a naturii faţă de dramele oamenilor. Începuse Al Doilea Război Mondial, la doar câteva sute de kilometri de nordul Africii, locul unde se afla, se murea abundent, dar soarele dogorea, marea era de-un albastru copleşitor şi chiparoşii te subjugau cu frumuseţea siluetei lor. Într-un alt Carnet, şi aparent fără legătură cu tragedia pe care o trăia Europa, meditând la stupefianta incapacitate a omului de a sesiza primejdia, Camus avertiza: "Nu trăim sentimentele care ne transformă, ci sentimentele care ne sugerează ideea de transformare." Cu alte cuvinte, avem întotdeauna nevoie de un intermediar, de un "traducător" al limbajului existenţei în limbajul limitat al omenescului.
Pe vremuri - şi nu chiar în vremuri îndepărtate - acele personaje existau. Le întâlneai în şcoală, în instituţii, în familie, în comunitatea religioasă ori socială căreia îi aparţineai. Pe unii îi citeai în pagina de ziar, pe alţii îi ascultai la radio ori îi vedeai la televizor. Alţii aveau o influenţă covârşitoare ca lideri informali. Unde a dispărut acea minimă înţelepciune născută din informaţia corectă? Ce s-a întâmplat cu bunul-simţ? Ierarhizarea pe verticală a ştirilor a fost înlocuită de-o brambureală pe orizontală, de-o descreierare online, din care poţi afla orice şi nimic. Ca să ai o bună orientare în câmpul informaţiilor inteligenţa nu-ţi ajunge: e obligatoriu să ai şi nervii tari. Dac-ar fi să ne luăm după tonul apocaliptic al aşa-ziselor televiziuni de ştiri, omenirea - sau măcar componenta ei românească - e demult pe fundul prăpastiei. Mai precis, din ziua când Traian Băsescu a rupt înţelegerile cu Dan Voiculescu şi de când Vântu a trecut decisiv la geamparaua şantajului şi a cacealmalei. În realitate, menirea acestor agenţi/manipulanţi nu e să convingă, ci să deruteze. Li s-a spus de-atâtea ori şi pe-atâtea tonuri (toate din gama isteriei) povestea dezastrului, încât atunci când el a început să dea târcoale nu l-a băgat în seamă nimeni.
Am în faţă ediţia din 6 octombrie 2011 a respectatei reviste americane The New Republic. Pe fond negru, cu litere mari de-o şchioapă, coperta anunţă tema numărului: Doom, cuvânt tare, care înseamnă şi soartă, şi blestem, şi tragedie şi ruină, în funcţie de context. În actualul context, el înseamnă toate acestea. Ca să nu existe vreun dubiu, titlul principalului articol al revistei este "Our Economic Nightmare Is Just Beginning" ("Coşmarul nostru economic abia începe"). Autorul, John B. Judis, e un binecunoscut analist politic, cu vederi socialiste, sprijinitor entuziast al politicilor "redistribuirii" şi sporirii cheltuieilor guvernamentale. Judis crede că dezordinea economică din Statele Unite nu e doar asemănătoare cu Marea Criză, ci şi o altă variantă a ei: "Ambele prăbuşiri îşi au originea într-o criză financiară la vârf, care apoi s-a adâncit, în încetinirea producţiei industriale şi a ratei angajărilor, care începuse mai devreme, şi care a fost cauzată în parte de accelerarea inovaţiilor tehnologice. În anii '20 a avut loc electrificarea industriei; anii 1990 au adus computerizarea în producţie şi servicii. Recesiunile din 1926 şi din 2001 au fost urmate, ambele, de «însănătoşiri, dar fără locuri de muncă»".
Nu-mi dau seama în ce măsură analiza lui Judis e corectă. Dar ea pare cel puţin coerentă Judis reaminteşte că în anii '40 a fost nevoie de un război mondial pentru a se ajunge la "reforma" economiilor din marile ţări ale lumii. Nu e însă prea clar, cel puţin pentru un profan ca mine, ce se înţelege prin "o nouă ordine economică". Presupun că ea înseamnă, ca să folosesc o expresie de circulaţie largă, "mai mult stat". Adică mai multe impozite, mai mult control, mai multă risipă, mai multe abuzuri. Şi, desigur, mai multă corupţie. Dacă autorul articolului mizează pe aşa ceva, eşecul e garantat şi catastrofa o certitudine. Nu ştiu cine are soluţia, dar sunt sigur că ea nu se află la stânga. Când eşti bolnav, nu te însănătoşeşti umplând rezerva de spital cu oameni sănătoşi, în speranţa unei transfuzii miraculoase. Ideea austerităţii îi displace lui Judis, aşa cum îi displace oricărui socialist. El vrea nu stoparea cheltuielilor, ci sporirea lor. Nu raţiune, ci generozitate fără acoperire. N-ar fi rău, omeneşte vorbind. Numai că pentru a cheltui bani ar trebui ca ei să existe. Cine-i are, îi păzeşte ca pe ochii din cap - de unde şi ura generalizată contra băncilor şi luarea cu asalt a Wall Street-ului. Banii însă ar trebui să fie monedă adevărată, nu bancnote lucitoare, dar fără acoperire, ieşite de sub tiparniţa iresponsabilităţii. Imaginea pe care mi-o sugerează zbaterile guvernelor actuale e aceea a unui fochist care şi-a pierdut raţiunea. În loc să încetinească goana locomotivei intrată pe şine greşite, aruncă nebuneşte în cuptor tot combustibilul rămas pe fundul lăzii, în speranţa că liniile paralele se vor întâlni înainte de infinit.