IONIŢĂ: "Am avut două săptămâni isterice, în care aproape că ne-am agitat pentru Kosovo mai tare decât sârbii înşişi, făcând tot ce depinde de noi pentru a transforma chestiunea albaneză într-una de politică internă, fără să ne-o ceară cineva."
Am avut două săptămâni isterice, în care aproape că ne-am agitat pentru Kosovo mai tare decât sârbii înşişi, făcând tot ce depinde de noi pentru a transforma chestiunea albaneză într-una de politică internă, fără să ne-o ceară cineva. Tineri lideri de partid s-au umezit de emoţie la vestea că înţeleptul preşedinte Putin şi-a îndreptat atenţia şi asupra Transilvaniei, binevoind s-o pună în categorie cu Osetia şi Transnistria, după ce decenii de neglijenţă moscovită ne-au permis să ajungem unde suntem (în UE şi NATO). Capete tele-vorbitoare au fost de părere să dăm cu flit acestor birocraţii occidentale scârnave, iar în schimbul redescoperitei neatârnări să obţinem o reducere de zece dolari pe metru cub de la Gazprom - ceea ce, după ei, ar fi dovada unei înţelegeri superioare şi pe termen lung a interesului naţional.
Oficialii au repetat obsesiv că nu încape comparaţie între Kosovo şi secuime, atât de mult încât publicaţii mărunte, prin colţuri de Europă unde lumea habar n-avea de locurile astea obscure, au început acum să le compare. Parlamentari bolovănoşi şi naţionalişti, semănând leit cu cadrele lui Miloşevici, au dat interviuri stângace la televiziuni străine în româna lor de 300 de cuvinte (că altfel nu se pune problema), trâmbiţând atât de strident drepturile fără seamăn ale maghiarilor din România, încât sigur au obţinut efectul contrar, anume un scepticism profund în rândul spectatorului occidental neinformat. Există riscul ca Summitul NATO de peste o lună, în loc să fie punctul de maximă vizibilitate şi influenţă regională al unei Românii mature şi cu agendă, să eşueze într-o dispută cacofonică pe tema Kosovo.
Ce n-au ştiut până la urmă să explice liderii politici este de ce a pierdut Serbia provincia Kosovo. Cauza nu ţine atât de acţiunile albanezilor kosovari, cât mai ales de modul cum a reacţionat statul sârb la aceste acţiuni: idiot, prin două campanii militare brutale (la sfârşitul anilor ’80 şi ’90) împotriva unor oameni recalcitranţi, dar teoretic cetăţeni civili ai statului, făcând mii de victime şi zeci de mii de refugiaţi. Când în pragul secolului XXI vrei epurare etnică cu tancul în inima Europei, în transmisie directă pe CNN, ratând absolut toate ocaziile de a-ţi face prieteni în lumea civilizată, nu vei reuşi decât un lucru: anume, să te izolezi şi să transformi grupul de mărunţi derbedei şi contrabandişti ajunşi la putere în Kosovo în eroi naţionali şi ctitori de ţară. Croaţii sau bosniacii n-au fost nici ei fără pată, dar au înţeles că totul are o limită, au dat îndărăt la timp şi i-au predat la Haga pe generalii responsabili de masacre. Belgradul a tropăit înainte către ruină, prizonier al unei clase politice şi mai proaste ca a noastră, al unor bătrânei obtuzi din Academie şi Biserica Ortodoxă şi al găştilor paramilitare fuzionate cu galeriile de fotbal.
Asta trebuie arătat: maghiarii nu sunt kosovari, ci oameni paşnici; iar românii nu cad - şi nici nu trebuie să cadă - în paranoia sârbească. Spre deosebire de independenţă, care e o chestiune de alb sau negru, nerevendicată şi tehnic imposibilă în Transilvania, autonomia e una de grad, deci negociabilă. În fond, nu e decât un alt cuvânt pentru descentralizare, adică putere de decizie pentru autorităţi alese local, mai mică sau mai mare, după cum ne hotărâm. Ea există deja la noi, ca în orice democraţie, din vreme ce avem consilii alese, în care fireşte că maghiarii predomină acolo unde sunt majoritatea populaţiei. Discuţiile de genul „vrem descentralizare, dar nu autonomie teritorială“ sau, „aha, i-am prins, vor să-şi facă parlamente“ sunt absurde şi fără sens: cum să fie autonomia locală dacă nu teritorială şi ce altceva este un consiliu judeţean, în fond, dacă nu un mic parlament local?
Întrebările reale ar fi cât de largi să fie atribuţiile acestor puteri locale, cum să fie ele finanţate sau dacă descentralizarea să fie simetrică ori nu: adică, atribuţii sporite în anumite locuri, care nu există în altele (există exemple europene în ambele sensuri, iar UE nu impune nimic: Spania are descentralizare asimetrică; Franţa un aranjament uniform). Pe de altă parte, secuii nu au produs niciodată o schemă limpede a modelului de autonomie (descentralizare) dorită, ca să ştim despre ce vorbim, ci doar proză vagă şi romantică, de secol XIX. Asta e critica pe care trebuie s-o accepte şi ei: dacă identitatea, autonomia şi metodele folosite până acum sunt legitime, soluţiile concrete lipsesc. Referendumul lor, întins pe doi ani şi finalizat cu rezultatul nord-coreean de 99,5%, e o glumă cu care se vor face de râs în Vest. Liderii lor nu mi se par atât periculoşi, cât confuzi şi uşor autişti.
Sau, cel puţin, lipsiţi de onestitatea de a-şi pune comunitatea în faţa dilemelor de viaţă reală: spre deosebire de Catalonia sau Tirolul de Sud, HarCov este o zonă săracă, sub media pe ţară, deci mai multă descentralizare înseamnă automat mai puţini bani de la buget, pentru drumuri, educaţie şi celelalte. Dar dacă oamenii vor lua la un moment dat o decizie în cunoştinţă de cauză, ceea ce până acum nu s-a întâmplat, pe ce motiv am putea să le respingem noi opţiunea?