MIRCEA MIHĂIEŞ: "De bine, de rău, prin şantaj şi zdrăngănit de săbii, prin calcul şi masări de trupe, pesedeii au reuşit să propună la Primăria Bucureştiului un candidat oarecum onorabil."
Spun „oarecum“ pentru că în cazul politicienilor eşti obligat să iei în calcul nu numai datele individului, ci şi contextul. Or, a fi membru PSD înseamnă, cel puţin pentru mine, a aparţine unei categorii prin excelenţă dubioase. A accepta de bunăvoie şi nesilit de nimeni tutela unui individ de teapa lui Iliescu, a te revendica matrapazlâcurilor echipei Năstase, a-ţi asuma lătrăturile penibile ale lui Geoană dovedeşte orice, dar nu onorabilitate.
Cu toate acestea, Cristian Diaconescu face figură de om normal într-un partid mutilat de excrescenţele monstruoase ale bolşevismului. El e, poate, singurul pesedist capabil de dialog raţional, de-o relativă onestitate şi, din când în când, de eleganţă în raport cu adversarii. Cu alte cuvinte, e un pesedist greşit. Susţinut de echipa populistă a partidului, servit de sociologii, politologii, demagogii şi finanţatorii partidului, ar fi putut să se impună în bătălia pentru fotoliul ocupat cândva de Traian Băsescu. Ei bine, întâmplarea s-a dovedit cu ghinion. În loc să fie ajutat, Diaconescu e torpilat cu un cinism demn de vremurile când mentorii lui Ion Iliescu diriguiau ţara prin tribunale politice şi editoriale în ziarul „Scânteia“.
Ce va urma e previzibil: ruptura partidului. Fie că intră în turul al doilea Sorin Oprescu, fie Diaconescu, fie nici unu, fie amândoi, soarta PSD-ului e pecetluită. Cuţitele stau deja pe masă şi nu se mai pune decât problema învingătorului. Va triumfa slăbănoaga echipă a lui Geoană sau va reveni în forţă haita hămesită a lui Iliescu? În oricare dintre situaţii, figura de copil îmbufnat a lui Diaconescu va trebui să figureze pe drapelul viitorului partid. În vremuri normale, Cristian Diaconescu ar fi fost un bun tehnician - cu condiţia să nu-şi fi intersectat paşii cu Iliescu. Dar şi în cazul său dosarul de dinainte de 1989 l-a tras în singura direcţie unde eventualele pete din biografia profesională reprezintă argumente de legitimare. Ignorat de adversari, abandonat de cei care l-au împins să-şi rupă oasele, lui Cristian Diaconescu nu-i rămâne decât să pună umărul la dărâmarea partidului. Ar fi singurul semn de bărbăţie al unui personaj pe care-a ajuns să-l calce în picioare până şi Vanghelie. Cum PSD-ului nu i-a reuşit reforma, ar fi o bună şansă de a-i reuşi autolichidarea! Dacă n-o vor face fragilii emuli ai lui Geoană, o vor face, în stilul caracteristic, Iliescu şi Năstase. E, de altfel, singura lecţie desprinsă din alegerile care se apropie: nu doar partidele totalitare nu se pot reforma, dar nici succesoarele lor. PSD-ul va supravieţui călărit de Iliescu sau va muri cu acelaşi impenitent bolşevic de gât. Peste ani, „episodul Diaconescu“ se va dovedi doar un exemplu banal al felului în care activiştii comunişti înţeleg să profite de orice situaţie pentru a-şi fixa ventuzele otrăvite pe trupul societăţii. Scenariul gândit de Iliescu se decupează acum în întreaga lui oroare. Pentru a reveni în prim-plan, străvechiul bolşevic nu ezită să sacrifice vehiculul inventat şi condus de el ani de zile. Când şi-a închipuit că va reuşi să se folosească de popularitatea lui Iliescu, Geoană şi-a scris, de fapt, propriul certificat de deces politic.
După episodul cetăţeanul turmentat, scena politică românească a intrat, iată, în faza candidatului îmbufnat! Diaconescu nu e singurul politician împins la bătaie împotriva propriei dorinţe. Şi pentru că veni vorba de candidaţi, ce mi-a fost dat să văd cu prilejul recentei campanii e demn de antologie. Nu ştiu cum e în alte părţi, dar în Timişoara - cândva, oraşul parcurilor şi-al curăţeniei - administraţ ia a decis ca afişele candidaţilor să fie expuse pe panouri special amenajate. Foarte frumos. Pentru a evita distrugerea afişelor ori mâzgălirea chipurilor surâzătoare, lângă fiecare panou (da, lângă fiecare!) a fost postat câte un Pristanda de la Poliţia Comunitară. Vai, câtă grijă pentru ilustrele zâmbete! Câtă delicateţe, câte salamalecuri în faţa eroilor ce ne promit prosperitate, curăţenie, oraşe fără zgomot, poluare şi taxe cât mai mici!
Poate c-aş fi admirat pasul înainte în derularea unei campanii electorale civilizate. Mă contrazic, însă, trotuarele mutilate, prăfăraia neadunată cu lunile, mormanele de gunoaie masate pe lângă ziduri şi senzaţia generală de oraş abandonat. Aşa încât, noilor Pristanda - băieţi vânjoşi, tocmai buni de pus la muncă - le-ar fi stat mai bine cu o mătură în mână, decât să se rezeme, năuci, când pe-un picior, când pe altul. Aerul de blândă stupiditate de pe chipurile lor e concurat doar de expresivitatea slinos-îmbietoare a catindanţilor deloc turmentaţi, dar profund îmbibaţi de spiritul lui Agamiţă Dandanache.