Mircea Cărtărescu: "Tudor Muşatescu nu a fost un geniu precum Caragiale, n-a avut nici verva, nici farmecul, nici forţa satirică a acestuia, dar cel puţin cu o piesă a sa din anii treizeci el a egalat notorietatea conului Iancu."
E vorba, fireşte, despre comedia „Titanic-vals”, foarte plăcută şi spumoasă piesă de moravuri, ale cărei replici sunt ştiute pe de rost de publicul larg în aceeaşi măsură cu „famelie mare, renumeraţie după buget mică”, „ai puţintică răbdare” sau „angel radios” din opera marelui dramaturg.
Dincolo de dramele şi melodramele din familia aflată-n centrul piesei, de comicul numelor lui Sarmisegetuza şi Traian, de povestea cu scufundarea Titanicului şi moartea unchiului cel bogat, piesa rămâne memorabilă mai ales prin aventura politică a lui nenea Spirache. Un amărât absolut până la dobândirea moştenirii, slujbaş umil, aflat sub papucul nevestei, Spirache devine o figură însemnată a orăşelului când se îmbogăţeşte. Ca multor personaje din viaţa reală, bogăţia dobândită repede şi fără efort îi ţine loc şi de notorietate, şi de inteligenţă, şi de merite. De-aici, o carieră de Dinu Păturică fără voie şi fără vocaţie a unui om cinstit. Se vede treaba că la-nceputul secolului trecut mai existau încă astfel de oameni în România.
Împins cu forţa spre o carieră politică, Spirache propteşte călcâiele-n podea şi se opune cu disperare. „Nu primesc candidatura!”, strigă cu o forţă nebănuită cel care până atunci fusese călcat în picioare de cine voise şi cine nu. Totuşi e vârât în frac cu de-a sila, pus pe liste şi îmbrâncit pe estradă să ţină discursuri electorale. Nenea Spirache le-o spune franc în faţă cetăţenilor turmentaţi care-au venit să-l asculte: nu mă votaţi, n-am niciun merit, nu pot să fac nimic pentru voi. Uluiţi de atâta sinceritate, alegătorii îl aclamă cu entuziasm. În sfârşit apăruse cineva care le spunea adevărul. Politicienii, care judecă totul după propriile lor măsuri, au văzut în discursul lui Spirache, însă, culmea abilităţii electorale. Ce găselniţă nemaipomenită, să spui adevărul! Ce uluitoare piruetă! Câtă viclenie, câtă cunoaştere a psihologiei maselor! Spirache e purtat în triumf către victorie, e votat cu entuziasm şi devine deputat, spre disperarea lui absolută.
Trăim şi azi, cu toţii, din plin, în daravelele noastre politicianiste (şi nu numai), perversitatea unei lumi construite pe minciună. Întreaga noastră clasă politică şi bună parte din „mediile de afaceri” sunt o adunătură de mincinoşi. Marile averi ale „mogulilor” sunt făcute din minciună, reputaţia politicienilor e făcută din minciună, la tribunal se minte, la poliţie se minte, la şcoală se minte, în spitale se minte. Minciuna e aerul pe care-l respirăm în România.
Cineva care-ar veni, azi, în politica românească, şi ar rosti numai adevăruri nu ar fi considerat un om cinstit - căci ştie toată lumea că un om cinstit îşi frânge gâtul repede în politică - ci un geniu al minciunii, un om care a dus minciuna pe culmea ei cea mai înaltă, care e adevărul. Toţi s-ar întreba: care sunt dedesubturile? Ce câştigă insu’ ăsta rostind adevărul? În cine vrea să lovească? Ce devieri de biliard intenţionează? E ca în gluma cu cei doi care se-ntâlnesc cu un al treilea şi-l întreabă: „Unde te duci?”. „La Huşi”. Iar apoi comen tea ză-ntre ei: ai văzut, vicleanul? A zis că se duce la Huşi ca noi să credem că se duce la Dorohoi, dar de fapt el la Huşi se duce...
Minciuna nu-i înspăimântătoare, ea are picioare scurte şi nu-ţi poate aduce decât mizerii de toate felurile: avere, faimă şi dispreţul tuturor, căci toţi ştiu prea bine că eşti un nenorocit, chiar dacă unul în Mercedes. Înspăimântător e când, într-o societate, adevărul nu mai poate apărea, pentru că ea, pur şi simplu, nu mai crede în adevăr. La noi se mai lasă unii păcăliţi de indivizi „neaoşi”, „de la mama lor”, pentru care „ce-i în guşă, şi-n căpuşă”. De tipi care vorbesc cu „pă” şi „dă”, pe limba poporului, cum s-ar zice. Dar moda acestor oameni „sinceri” pare să fi trecut.
Toate modelele par să fi trecut. Circul politic nu mai este nici măcar circ, ca în anii ‘90, clovnii au îmbătrânit şi nu mai au niciun haz, forţoşii ridică degeaba greutăţile de carton, balerinele-şi arată zadarnic rotunjimile. Că politica nu mai stârneşte pasiuni, că a rămas un jalnic spectacol de umbre e urmarea faptului că, după douăzeci de ani de libertate buimacă, nu mai credem în nimeni, căci nu mai credem în adevăr. Am văzut, pe rând, în diverse personaje politice, vreun nene Spirache care se sacrifică intrând în politică. Cei mai mulţi nu s-au dovedit decât diverşi Caţavenci, Trahanachi şi Dandanachi siniştri. Aşteptam de la schimbarea de generaţie un suflu proaspăt: e cea mai mare păcăleală. Tinerii mint cu mai multă neruşinare decât cei învechiţi în rele. Iar noi, chibiţii de pe margine, am întors de mult spatele la comédia de pe scenă şi fumăm, aşa, într-un peş...