Mircea Cărtărescu: "Refacerea, câine-câineşte, a Alianţei D.A. pare a fi, în acest moment, singura soluţie viabilă pentru o viitoare guvernare democratică".
Alternativa este doar guvernarea PSD-PNL, al cărei liant n-ar putea fi decât ceea ce Uniunea Europeană condamnă cel mai tare în cazul României: corupţia. Căci să nu ne facem iluzii: nimic bun n-a venit în politica noastră din ultimii 18 ani de la noi înşine. Dac-ar fi fost după noi, la primele alegeri de după Revoluţie am fi votat reîntoarcerea partidului comunist, ba chiar şi a lui Ceauşescu, dac-ar mai fi trăit. Cum n-a mai trăit, am votat echivalentul său second-best, pe Ion Iliescu. Toţi paşii înainte pe care i-am făcut pe calea civilizaţiei, legalităţii şi democraţiei s-au datorat presiunilor Uniunii Europene, ale Occidentului în general. Aşa se-ntâmplă şi azi, când ultimul raport al Comisiei Europene condamnă justiţia din România, incapacitatea ei de a rezolva cazurile de mare corupţie. E o nouă sulă-n coastele clasei politice româneşti, care nu ascultă decât de băţ şi de tragerea de urechi. Fiecare pas înainte l-am făcut doar după un şut umilitor în părţile moi, şi lucrul pare să se repete în momentul de faţă. Liberalilor a-nceput brusc să le cam pută alianţa cu PSD-ul, care i-a ţinut cu capul la suprafaţă în ultimii doi ani de guvernare. În tot acest timp, marele păpuşar Iliescu i-a manevrat cum a vrut, cu binecuvântarea regizorului de teatru de marionete Patriciu. Electoratul liberal, care-i ura pe social-democraţi mai mult ca pe oricine, a fost atât de contrariat, încât fie s-a dus la PDL, fie a îngroşat numărul absenteiştilor, spre răul democraţiei româneşti şi-al nostru, al tuturor. Eu însumi sunt din rândul acestora. Luni de zile am asistat uluit la marea trădare liberală, până-ntr-atât încât însuşi numele de „liberal“ a-nceput să-mi facă greaţă. Am asistat uluit la părăsirea, din motive fundamental mercantile şi venale, a căii europene a statului de drept de către liberali şi la alianţa lor cu partidul marilor corupţi. Iar la toamnă alianţa, neoficială deocamdată, PSD-PNL ar fi fost fără-ndoială pecetluită la guvernare, dacă...
Din fericire, mereu în momentele importante a intervenit un „dacă“ salvator, venit din afară, de la instanţe străine încâlcelii româneşti de interese dubioase. Acum peste 150 de ani, ideea unui principe străin în fruntea noului stat din estul Europei a însemnat începutul modernizării României. Ce-ar fi făcut, altfel, casele boiereşti neaoşe, prinse-n dihoniile lor fanariote? Nici azi, se pare, nu ne descurcăm prin noi înşine. A fost destul ca Europa „să fie cu ochii asupra noastră“ pentru ca şi ochii liberalilor să-nceapă să se deschidă şi să se vadă pe ei înşişi, odată partidul cel mai european al ţării, la remorca miniştrilor cu dosare penale din PSD. Bănuiala mea e că în toamnă Năstase, Mitrea & Co. vor simţi pe pielea lor ce-nseamnă trădarea liberală, pe care-au încurajat-o atât până acum. La rândul său, preşedintele Băsescu pare să fi-nţeles că, lovind în liberali din toate puterile atâta amar de vreme, n-a făcut decât să-şi taie singur craca de sub picioare şi să ajungă la mâna PSD-ului. Partidul său, PDL, nu s-a dovedit o soluţie integrală la problema guvernării viitoare. Preşedintele e silit azi să facă pasul înapoi şi să caute un sprijin pentru proiectele sale tocmai la premierul Tăriceanu, în speranţa unei noi răzgândiri, a unei noi decizii „irevocabile“ a acestuia, de data asta în direcţia cea bună. Oricât de umilitor ar fi pentru el, Băsescu va trebui să-ntindă mâna vechiului său prieten, devenit vechiul său duşman, pentru supravieţuirea politică a amândurora. Refacerea alianţei D.A. e în acest moment singura alternativă la alunecarea din ce în ce mai accentuată a României spre stânga. În 2004, Băsescu şi Tăriceanu erau în aceeaşi barcă şi sărbătoreau triumful împreună. Tăriceanu este, nu trebuie uitat, creaţia lui Băsescu, care l-a impus, nu fără opoziţie, pe postul de primministru, imediat după câştigarea alegerilor. Nici Băsescu nu trebuie să neglijeze faptul că, în ciuda obedienţei slugarnice faţă de PSD, guvernările Tăriceanu au făcut, în domeniul economic, mai ales, şi lucruri bune. Între timp, ruptura dintre ei a devenit o catastrofă naţională de care-au profitat cei mai josnici politicieni, faimoşii 322.
Întrebarea este cea eternă în aceste situaţii, fie că e vorba de cupluri ce se despart şi se reunesc, fie de politicieni: ce gust mai au supele reîncălzite? După atâta bălăcăreală, după atâtea poale-n cap şi trădări, mai e posibilă convieţuirea amiabilă, chiar dacă la mijloc sunt interesele copilului - recte, ale naţiunii? Speranţa mea e că, la ananghie, cei doi oameni politici vor pune-n paranteză divorţul lor prelungit şi vor merge din nou împreună, chiar dacă, aşa cum spuneam, câine-câineşte...