E posibil ca în buzunarul unei fiinţe reale să se ascundă, citez, "un briceag rupt, un ac de undiţă înfipt într-o plută, o bucată de sfoară murdară, un dinte de câine şi câteva chei care nu se potriveau la nimic"?
Prietenul proprietarului acestei inestimabile posesiuni avea în buzunare "un nasture de alamă, o insignă mică de metal pe care scria «La Olandez se mănâncă grozav », patru sau cinci beţe de chibrituri fără măciulie şi o bucăţică de tutun de mestecat."
Sunt două mici fragmente dintr-o carte pe care o iubesc atât de tare, încât într-o vreme o cumpăram numai ca să o dăruiesc prietenilor şi pe care o citesc aproape an de an, "Tortilla Flat", de John Steinbeck, reeditată de RAO. Cred în această poveste populată de cheflii mistici, râd la fiecare lectură, redescopăr o atitudine vitală, de care corectitudinea politică şi aseptizarea continuă a relaţiilor ne îndepărtează nemilos. În această direcţie, m-a impresionat plăcut un interviu cu o trupă de rock foarte tare în anii ’80, Motley Crue, ai cărei componenţi, dedaţi la toate viciile posibile şi vestiţi pentru petrecerile lor monstru, râdeau de rockerii contemporani, a căror maximă excentricitate şi bestialitate este să bea o bere light. Oarecum în aceeaşi ordine de idei, am citit pe croll-ul unei televiziuni un mesaj care conţinea sintagma halucinantă: Prevederile Bibliei. Parcă auzi un fluier şi vezi un patrafir care se apropie agitând un borderou cu amenzi pentru depăşirea normelor spirituale în vigoare. O carte precum cea pomenită mai sus te poate ajuta să treci peste toate ispitele isteriei, peste toate apocalipsele implicării în cauze care-ţi umflă gâtul ca la cobre atunci când vorbeşti de pace. O poveste despre prieteni aflaţi la marginea societăţii, care beau vin şi îşi încălzesc degetele la soare discutând prostii în timp ce trăiesc o viaţă simplă şi savuroasă, poate fi aşezată ca un paravan în faţa acestui tsunami de nefiresc care ne răvăşeşte sistematic freza şi minţile. Sunt nedumerit de toate crizele publice de isterie la care am asistat ca simplu telespectator, sunt înspăimântat de resursele nelimitate ale îngâmfării, certitudinii fără frontiere, militantismului deşucheat şi politicianismului care sufocă toate instinctele naturale ale opiniei publice. Înţeleg mecanismele care sunt în spatele acestei parade mecanice şi tot nu mă pot obişnui cu ideea că bucla este cea mai răspândită invenţie a civilizaţiei contemporane. În această debandadă, e greu de acceptat să vezi cum nimeni nu reuşeşte să-şi găsească pacea, nici ţăranii, nici muncitorii, nici intelectualii. Toată lumea suferă de sindromul şoferului blocat în trafic, se inflamează, se agită, invectivează, gesticulează, citează copios din toţi clasicii dispăruţi, se îmbracă şi trăieşte în continuare foarte trist. Eşecul intelectualilor, de exemplu, se confundă cu incapacitatea de a transmite siguranţă, echilibru, integritate, o anumită demnitate a prezenţei. E greu de crezut că această tagmă nu izbuteşte, în ciuda unor firave excepţii, să transmită un mesaj de încurajare către cei care îşi caută drumul, să emită semnalul succesului social, al apartenenţei la o coterie respectabilă. Şi foarte puţini dintre cei care aparţin acestei lumi reuşesc să vorbească suficient de convingător despre ceea ce îi distinge pe împricinaţi de restul lumii, în principiu. Libertatea.
Despre libertate se vorbeşte mai mult în ultimul timp într-un spot pentru picături de desfundat nasul, decât în discursurile unor oameni care se confundă cu reperele unei societăţi care este educată, fie şi tacit, să nu îndrăznească să întreprindă ceva fără să se gândească bine înainte vreo câteva zeci de ani. De aceea, mă gândesc acum cu respect şi cu admiraţie la Ulise, un ţigan din Brăila, pe care l-am văzut performând la ştiri. Se îmbăta, se urca pe stâlpii de înaltă tensiune şi dansa pe fire. Cine se încumetă, cavalerilor?