Horia Roman-Patapievici: " Această întrebare, pe care a făcut-o celebră "Academia Caţavencu" încă din anii '90, spune un lucru simplu, profund şi, întrucât ne priveşte, aporetic: ţara e dată, e limpede că n-o putem schimba; în aceste condiţii, cum s-o înţelegem? "
Cum s-o gestionăm? Cum, mai ales, s-o suportăm? Ne găsim, în acest moment, exact într-o situaţie de acest tip: avem ţara şi, pentru că nu ne convine, ne răstim panicaţi la instrucţiunile de întrebuinţare. Votând cum a votat, electoratul a fixat datele problemei, alegând actorii şi determinându-le ponderea; istoria recentă şi raporturile de forţă din culise le-au fixat deja gradele de libertate. Deci, aceasta e ţara, iar împotriva faptelor nu există argumente. Acum argumentele. Două sunt tipurile de probleme. Pentru că are decizia, problema preşedintelui este „cum poate fi gestionată situaţia“. Pentru că avem doar aşteptări (să nu uităm vorba lui Soljeniţân: în istorie, popoarele au doar emoţii), problema noastră este „cum să înţelegem ceea ce alţii gestionează (şi ne produc emoţii detestabile)“. O variantă de reacţie este să bocim, ca babele. O alta este să încercăm să înţelegem, ca adulţii. Ca principii: să nu ne luăm dorinţele drept fapte; să încercăm să înţelegem ce se poate face, date fiind lucrurile deja fixate.
Deşi în parlament au intrat patru partide, numărul actorilor politici este de fapt doar de trei: PDL, PSD şi PNL. Cadrul în care se desfăşoară toate negocierile între aceşti trei actori este marcat de următoarele fapte (istoria recentă plus raporturile de forţă din culise): (I) prin conducerea actuală (Călin Popescu-Tăriceanu, Crin Antonescu etc.), PNL a devenit partidul personal al lui Dinu Patriciu, deci nu există niciun motiv raţional de a face vreo deosebire între interesele acestuia şi acţiunile PNL-Tăriceanu; (II) PNL a trădat Alianţa D.A. şi şi-a dat afară de la guvernare aliatul cu care a câştigat alegerile, PD (oamenii din PNL care nu au fost de acord cu această decizie a lui Dinu Patriciu au fost daţi afară din partid, inclusiv preşedintele PNL, Theodor Stolojan, formând ulterior PDL); (III) PSD şi PNL au instrumentat alianţa informală („cei 322“) care a condus la tentativa eşuată de suspendare a preşedintelui; (IV) guvernarea minoritară PNL+UDMR a fost sprijinită în parlament de PSD; de fapt, în ultimii doi ani, România a fost condusă cu sprijinul şi în folosul unei majorităţi parlamentare formate din trei partide: PSD, PNL şi UDMR; (V) obiectivul declarat al alianţei PNL şi PSD a fost înlăturarea preşedintelui Băsescu şi guvernarea comună, fără şi împotriva PDL; (VI) omul-cheie al acestor înţelegeri de culise, Dinu Patriciu, a declarat public, atât în 2004 (între cele două tururi la prezidenţiale, când PNLΣPD îl susţineau pe Traian Băsescu, iar PSD pe Adrian Năstase), cât şi după aceste alegeri, că PNL trebuie să se alieze numai cu PSD, şi anume împotriva lui Traian Băsescu. Acesta este cadrul de referinţă pentru orice judecată asupra combinaţiilor posibile. Elementul obiectiv esenţial al acestui tablou este trădarea (vezi excelentul articol al Ioanei Ene, „Jocul la offside al trădărilor. Politica românească din ultimii ani s-a bazat aproape exclusiv pe trădări“ -http://www.ziare.com/Jocul_la_offside_ al_tradarilor-530220.html), iar cel subiectiv este neîncrederea. PDL nu poate avea în mod raţional încredere în PNL pentru că PNL l-a alungat de la guvernare, iar proprietarul partidului a declarat că acesta rămâne şi în continuare scopul său. PDL nu poate avea încredere în PSD, deoarece PSD este partidul lui Ion Iliescu şi Adrian Năstase (în mod amuzant, „cinstit-dar-săracul“ Ion Iliescu sprijină vehement alianţa partidului său de stânga cu un produs de lux al „capitalismului de cumetrie“, pe care l-a condamnat în parlament), pentru că PSD a sprijinit PNL când a fost alungat de la guvernare, dar şi pentru că, dacă s-ar alia cu PSD, nu poate exclude eventualitatea ca acesta să refacă pe la spate alianţa cu PNL şi să-l dea afară de la guvernare, după reţeta deja brevetată de PNL. PNL nu poate avea încredere în PSD, deoarece numai o parte din PSD (am văzut raportul, este de 17 la 40) vrea în mod necondiţionat o alianţă cu partidul lui Dinu Patriciu. Cât priveşte relaţia cu PDL, relaţia de neîncredere (întemeiată, deoarece nu te poţi încrede în cel pe care l-ai trădat) este secundară, întrucât poziţia PNL faţă de acest partid este dictată de obsesia lui Dinu Patriciu de a-l elimina complet din politică pe Traian Băsescu.
PSD nu poate avea încredere în PDL, pentru că până de curând PD avea în statut interdicţia de a se alia cu el, iar retorica sa a fost radical anti-PSD. În privinţa PNL, numai o minoritate are încredere în el, acea parte care îi împărtăşeşte urile. În acest carusel al urilor şi suspiciunii, două elemente au fost decisive: pentru PNL, ura lui Dinu Patriciu, pentru PSD, votul. Într-adevăr, PNL şi-a restrâns voluntar opţiunile la PSD (impunând condiţia ca premierul să fie obligatoriu Tăriceanu numai în negocierile cu PDL, ceea ce era riguros inacceptabil), iar PSD a tranşat prin vot, 40 de responsabili PSD decizând să meargă la guvernare cu PDL, 17 fiind împotrivă. În acest mod, formula de guvernare a fost practic tranşată în afara PDL: dacă acesta voia să guverneze, trebuia să admită jocurile făcute în afara sa. În rest, nicio surpriză: premier a fost desemnat cel anunţat de PDL înaintea campaniei electorale. Pentru preşedinte, însă, şahul continuă, la fel de periculos. Căci niciun angajament nu va putea elimina suspiciunea că PSD, nemulţumit de guvernare şi ademenit de Dinu Patriciu, nu va reface în parlament alianţa subterană cu PNL, în vederea unei noi suspendări a preşedintelui, şi, prin preşedinţia Senatului, care în guvernarea cu PDL îi va aparţine PSD, nu va forţa impunerea unui premier pe placul oligarhului. Ura şi neîncrederea sunt principalii factori de decizie ai acestui joc, în care simt aproape fizic înfrigurarea cu care jucătorii caută figura definitivă de şah mat, cu care speră să-şi poată extermina adversarul.