Au trecut patru ani de la acea sesiune, unică în istoria Parlamentelor României, din 18 decembrie 2006, moment deopotrivă sublim şi penibil, înălţător şi degradant.
Sublim, pentru că, pe baza Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, întrun gest fără precedent în lumea post-comunistă, preşedintele Traian Băsescu a condamnat regimul comunist, pe întreg parcursul existenţei sale, drept ilegitim şi criminal. Penibil, pentru că de la Ion Iliescu la C.V. Tudor, de la "Antenele" lui Dan Voiculescu la "Ziua" lui Roşca Stănescu, de la câte un politolog ori istoric ofuscat la fostul poet de curte al dictaturii, Adrian Păunescu, întreaga artilerie grea a imprecaţiilor şi istericalelor patriotard- comuniste s-a mobilizat spre a boicota această condamnare.
Am discutat mult în aceste ultime luni despre comunism şi despre Raportul Final cu profesorul Virgil Nemoianu. Ţin să-i mulţumesc aici pentru excelentele observaţii pe care mi le-a propus. Ele reprezintă remarcabile piste pe care merită să le urmăm în viitor (între altele, la capitolul minorităţi naţionale sub comunism, ar trebui scris despre armeni şi greci; lărgirea tematicii emigraţiei intelectuale româneşti; şedinţele sinistre din 1958 organizate la Sala Dinamo; scrisoarea lui Nicolae Balotă şi a fraţilor Boilă către Vatican).
Raportul Final a fost recenzat extrem de favorabil de profesorul Charles King (Georgetown University) în "Slavic Review", respectatul trimestrial academic american, a fost prezentat la Institut d'Etudes Politiques din Paris, la Fundaţia San Egidio de la Vatican, la Institutul Harriman de la Universitatea Columbia din New York, la ICR Londra (comentator fiind John Gledhill de la London School of Economics), la Indiana University, la Florida Atlantic University, la propria mea universitate (University of Maryland), la Woodrow Wilson Center etc. De altfel, la acel eveniment de la New York, Traian Ungureanu a formulat memorabil dificultăţile Comisiei Prezidenţiale: "Voi aţi crezut că faceţi autopsia dictaturii comuniste. În fapt, ceea ce făceaţi era o vivisecţie".
Editura Cambridge University Press şi-a exprimat interesul pentru o ediţie sintetică a acestui volum. Între timp, am scris eu însumi despre Raportul în "The Annals of the American Academy of Political Science". A scris şi profesoara Lavinia Stan. În legătură cu Raportul Final, iată ce crede profesorul Nemoianu: "Nu încape nicio îndoială că este vorba de o lucrare majoră, fundamentală. Practic orice se va mai scrie în viitor va trebui să pornească de la sau să se bazeze pe această lucrare. Ea oferă, cum ar zice colegii mei, «gramatica » acestui domeniu, sau, mai bine, idiomul în care inevitabil se va vorbi de acum înainte despre tema de faţă". Fie-mi îngăduit să-i mulţumesc distinsului cărturar pentru aceste cuvinte care ne onorează pe toţi cei care ne-am unit forţele pentru a scrie această lucrare.
Profesorul Nemoianu consideră că termenul de eliticid acoperă semantic mai adecvat chestiunea examinată: "… s-a căutat sistematic, în mare măsură cu succes, decimarea elitelor politice (indiferent de cea mai mică vinovăţie!), culturale, militare, economice (iarăşi: fără urmă de vinovăţie), magistratura. Da, dar chiar şi din păturile muncitoare: meşteşugarii mai răsăriţi, în fond şi «chiaburii» ce erau? Erau o pătură mai harnică, mai reuşită, mai întreprinzătoare etc." Programul comunist de transformare universală, strategia liberticidă viza tocmai demolarea oricărei meritocraţii. Cât priveşte aplicabilitatea termenului de genocid experimentelor comuniste în fazele lor radicale, discuţia se află acum în plină desfăşurare, cum o dovedesc recentele cărţi ale lui Norman Naimark (profesor la Stanford) şi Timothy Snyder (profesor la Yale).
A existat într-adevăr o "liberalizare" a comunismului românesc? Evident că dacă ne gândim la ultimii trei ani ai domniei lui Gh. Gheorghiu- Dej şi la primii şase ani ai perioadei Ceauşescu, putem spune că s-a produs o relaxare, o relativă îmblânzire a sistemului represiv intern, combinată cu ceea ce s-a numit autonomismul politici externe. Sunt aşadar de acord cu sugestia profesorului Nemoianu că aceşti circa zece ani au purtat amprenta influenţei, uneori decisive, a lui Ion Gh. Maurer (devenit premier în 1961).
Împreună cu Bârlădeanu, Răutu şi Niculescu- Mizil, Maurer a supervizat scrierea Declaraţiei PMR din aprilie 1964. Tot el a făcut prima vizită oficială a unui premier comunist din Europa de Est la Paris (1964). Prin protejatul său, Gh. Gaston Marin, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi şeful planificării, Maurer acţiona şi pe linia apropierii de SUA. Maurer detesta xenofobia pompieristă şi intoleranţa de beton a stalinismului. Fără îndoială însă a fost toată viaţă şi a murit ca un intelectual marxist.