Sorin Ioniţă: „Trec din când în când prin studiouri de televiziune, dar nu m-am prins niciodată cum fac ei de reuşesc să iasă toţi deodată cu acelaşi non-eveniment umflat ca ştire naţională”.
Azi, se descoperă că în mijlocul unei străzi obscure, din motive şi mai obscure, a rămas un stâlp electric. Frământare, interviuri cu trecătorii, ce părere aveţi, cât de greu e să-l ocoliţi…
Mâine, din zidul unei case vechi dă vântul jos nişte cărămizi, care sparg un parbriz: panică, sincroane, transmisii de la faţa locului în jurnalul de seară. Poimâine, un nene gaga vede cifra fiarei pe ouăle din magazin şi alertează populaţia. Şi tot aşa. N-ar rata unul o tâmpenie irelevantă băgată pe post de celălalt.
La ora când scriu, suntem în plină isterie a plombelor dentare. Deja mă simt pierdut, am nevoie de cineva, un expert-comentator, care să ierarhizeze cumva aceste pericole iminente. Ce e mai rău: amalgamul dentar pe bază de mercur sau telefonul mobil care încinge creierul cu radiaţii secrete? Jocurile video sau ouăle ştampilate cu 3? Paşaportul biometric sau codul portocaliu? Coca-Cola sau dormitul cu căpătâiul pe meridianul necorespunzător?
Câteodată non-ştirile pot fi serioase şi tragice. De exemplu, ca atunci când presa dă năvală în casa unei femei care a făcut accident vascular şi se află în comă. Pretextul cu care se maschează aici instinctul de cioclu şi goana fără jenă după reality show rămâne căutarea vinovatului. Episodul trebuie raţionalizat, pus într-o grilă cu cauză şi efect, găsită morala care să creeze „un interes public” (evident, el nu există) dintr-un obişnuit - deşi dramatic - accident medical. Mai cu seamă, trebuie spânzurat cineva de felinar.
În speţă, cu concursul unor oficiali cu funcţie perfect kafkiană într-o societate liberă, anume inspectorii de muncă, dătătorii în bobi au practicat deja autopsia televizată a nefericitei femei, cât era încă în viaţă, şi au livrat concluzia: s-a surmenat la serviciu. După care intră în scenă comentatorii psihologi, prezicătorii de cutremure şi preotul charismatic de la miezul nopţii pentru o lungă discuţie de aşa şi pe dincolo, cu societatea modernă care se duce de râpă şi stresul care ne va răpune finalmente pe toţi.
Totul trebuie să culmineze, cum ziceam, cu găsirea culpabilului, actul ritual al sacrificării sale şi punerea ordinii cosmice la loc. Ideea că se pot întâmpla tragedii pur şi simplu, fără intervenţia unui politician, capitalist exploatator veros sau alt soi de răufăcător – în general, că s-ar putea să nu fie nimeni vinovat - este tulburătoare la maxim şi inacceptabilă pentru confortul mental egoist al târgoveţului.
N-am ajuns noi cu multe la nivelul Occidentului, dar la hedonism şi nevroză ne-am aliniat rapid. Hrănit cu astrograme şi campanii de PR, poporul televizoman vrea să i se explice şi să i se garanteze tot - că de aia e guvern, să ne apere. Să se elimine preventiv toate cauzele răului, să se acopere cu fonduri UE, reglementări de la Agenţia Înţelepciunii Universale şi fumigaţii de la mama Omida orice sursă de risc care i-ar tulbura curgerea liniară a vieţii. Mai ales, să elimine stresul.
Spre deosebire de generaţiile vechi, care au trecut prin greutăţi şi pericole reale, precum război, foamete şi epidemii, sau de femeile din generaţia bunicilor mele, care au muncit de s-au cocoşat de dimineaţa până seara, în câmp şi pe lângă casă, într-un mod foarte fizic, până hăt, după vârsta de 70 de ani, pe noi nu ne mai ameninţă nimeni, dar suntem stresaţi, avem depresii şi bufeuri.
Inventăm maladii noi şi medicalizăm viaţa curentă. Mucosul râzgâiat care o face pe interesantul la şcoală are „attention deficit disorder”; funcţionara de bancă ce încurcă conturile are karma deranjată; meseriaşul prost are medicina muncii de partea lui. Revenind la cazul amintit, al femeii tinere cu doi copii care a suferit acel colaps subit la birou, lucrurile escaladează fără nicio noimă. În loc să lase familia îndurerată în pace, presa insistă. Avocaţi fără căpătâi, genul numit în America „vânători de ambulanţe”, flutură probabil soţului bulversat perspectiva unor câştiguri dintr-un eventual proces contra angajatorului.
Dar în afara unor cazuri extreme, de persoane sechestrate, abuzate fizic şi obligate să muncească în condiţii vădit periculoase împotriva voinţei lor - ceea ce nu pare totuşi să fie cazul cu un programator într-o firmă de IT – nu înţeleg ce caută justiţia şi inspecţiile de stat într-un contract liber consimţit între persoane adulte. Da, e criză şi suntem cu toţii stresaţi - angajaţi, patroni, liber-profesionişti - pentru că piaţa e dură.
Nu ştim ce se va alege mâine din jobul sau afacerea noastră şi ne luptăm din răsputeri să supravieţuim. Muncim ore lungi şi nu dormim nopţile de grijă. Copiii ne fac tot felul de probleme. Acum câtva timp s-ar fi zis că asta e condiţia umană, dar mai nou s-a descoperit că e o patologie. Pe cine dăm în judecată?