Oamenii şi-au pus straie albe, au luat lumânări în mâini şi s-au strâns pe dealuri sau în iarmaroace largi de unde se vedea cerul.
A Doua Venire se apropia şi o dată cu ea focul curăţitor, temelia Noului Ierusalim, cetatea luminii şi dreptăţii de o mie de ani, fără mai-mari risipitori, negustori ticăloşiţi, sau episcopi făţarnici care să tălmăcească strâmb cuvântul Domnului. Norodul urma să se călăuzească singur, în frăţii de bună înţelegere, hrănindu-se cu mana cerului şi luând harul direct de la Sfântul Duh, cum prooroceşte Scriptura pentru împlinirea mileniului (aşa zic cei puţini care ştiu s-o citească). Călătorii şi cei care trudesc în canţelarii spun că părţi ale Sfântului Imperiu fură cuprinse de nelinişte zarvă încă de cu ani înainte. Stricăciunea pornise de la marginile lumii, unde trăiesc neamurile mării cu sânge îngroşat de soarele arzător, dar s-a întins ca o ciumă către inima creştinătăţii, în ţinuturile roditoare ale fraţilor cistercieni, cu ţărani harnici ce ştiu să are adânc cu plugul de fier şi meşteşugari ce stăpânesc taina timpului ferecat în clopotniţe. Umblă vorba că străini cu feţe pocite, din oastea ascunsă a Anticristului, merg prin târguri şi înşeală lumea cu bani de un soi nou, divolesc, care ziua par de aur, dar în puterea nopţii se topesc fără urmă în punga credincioşilor. Împilarea sporeşte iar lipsurile sunt tot mai mari, pentru că averea târgoveţilor se scurge în haznalele palatelor neştiute ale umbrei, unde s-a pus la cale acestă întocmeală.
Acolo se zice că prinţii întunericului, în număr de câte unul pentru fie care o sută de oameni din popor, se ospătează cu bucate nemaivăzute şi dănţuiesc pe cufere cu bani, înveşmântaţi în aur şi piele de salamandră, să nu-i atingă para focului, mânjiţi cu sânge de blânde necuvântătoare, săvârşind şi alte blestemăţii ce nu se pot aşterne în această cronică. Pentru păcatele noastre, cerul s-a întunecat şi varsă pârjol peste sate şi holde de câteva veri, astfel încât poporenii suferă de năduf, apa scade în iazuri, vânatul şi peştele s-au rărit, iar grânele sunt tot mai puţine şi scumpe. Mai zice lumea că s-ar fi ridicat doi prinţi ai dreptăţii, unul la soare-răsare, cu faţa luminată, iar altul la soare-apune, cu faţa întunecată, să mântuie omenirea de rău. Dar sfetnicii lor cumpăraţi de diavol cu arginţi calpi, prefăcuţi din unsori negre şi puturoase supte din măruntaiele iadului, i-au vrăjit cu licori de neputinţă şi i-au suit în turnuri cu ferestre deasupra norilor.
La asemenea vremuri de cumpănă, cum se întâmplă, se iviră profeţi noi ridicaţi dintre păstori şi calfe, care, deşi neştiutori de carte, prinseră a vorbi în limbi şi a predica norodului la răscruci. Ca semn al răsturnării ce va să vină, cărturari cu barbă şi ştiinţa vechilor elini ascultă şi răspândesc vorbele acestor neînvăţaţi stăpâniţi de duh. Cum că bărbaţii să-şi lase casa, femeile să lase pe bărbaţi, să se boteze toţi a doua oară, lepădându-se de averile lumeşti, întru curăţie. Apoi să iasă cu credinţă pe câmpii în gloate mari, sau în luminişuri de pădure, dar mai cu seamă în locuri înalte, cum s-a arătat, că mari minuni se vor săvârşi. Să adaste toţi acolo până când vor suna trâmbiţele arhanghelilor, cântând cântece de slavă Domnului şi fluturând năframe roşii. Că doar o asemenea ridicare a întregului norod ar mai putea sparge oastea Anticristului.
Se găsiră mulţi, nu doar în prostime, dar chiar în negustorime, care să lase avutul Bisericii şi să ia calea dreptăţii pe la începutul primăverii. Dar trecură Sfintele Paşti, apoi Înălţarea, iar acum se apropia Crăciunul şi nimic nu se întâmplă. De frig şi foame, sfârşindu-se merindea împărţită de prin castelele pustiite pe drum, iluminaţii începură să cârtească contra învăţătorilor: se ştie că rugăciunea şi profeţiile răcoresc şi înalţă sufletul, dar nu pun pâine pe masa creştinului. Din mlaştinile Friziei până în Aachen şi Mainz, ucenicii au prins a murmura că învăţătorii stau în locurile înalte şi ferite de ploaie, lăsând norodul de izbelişte; alţii i-au prins cu băutură şi galbeni din cei vechi, numindu-i profeţi mincinoşi. Învăţătorii au chemat atunci soldaţii ca să-i ferească de gloata întoarsă contra lor. Dar ducii şi episcopii au spus că armatele creştine luptă în nord, aducând la drepta credinţă păgânii încă rămaşi după creştinările cu sabia ale lui Carlomagnul în veacurile dinainte, nefiind rostul lor să scotocească pădurile după rătăciţi în zdenţe. Aşa că oamenii, întâi cei cu copii, dar şi alţii, au început să o ia încet-încet către casele lor, strigând că cea mai săracă cocioabă din sat tot e mai bună decât colibele profeţilor. Averea dată la Biserică n-a mai fost înapoiată, că preoţii o cheltuiseră deja pe mâncare pentru calici, crucifixe de abanos şi moaşte noi de la Sfântul mormânt. Dar au fost şi unii, puţini, rămaşi în taberele pustiite, neclintiţi în credinţa că deşi n-a venit acum, sfârşitul lumii nu poate fi departe, judecând după păcătoşenia omenirii.
Şi aşa s-a încheiat anul 1000.