PATAPIEVICI: "În iunie 2005 s-au desfăşurat faptele: o tânără (Irina Cornici, 23 de ani) moare în timpul (sau în urma) unei exorcizări conduse de un tânăr preot-călugăr (Daniel Corogeanu, 29 de ani), la Mănăstirea Sfânta Treime din comuna Tanacu (judeţul Vaslui)".
Imediat, întâmplarea explodează mediatic, devenind „cazul Tanacu“. Marile ziare occidentale relatează întâmplarea: cheia de lectură este - iată, în mileniul III, Evul Mediu din România. Tot anul, „cazul Tanacu“ ţine prima pagină a ziarelor şi e exploatat de setea de senzaţional a televiziunilor. Mediatizarea e copleşitoare; compasiunea faţă de victimă, aşa cum se întâmplă adesea, se amestecă inextricabil cu indiscreţia şi abuzul. Presa acuză Biserica, obscurantismul, înapoierea. Se vorbeşte de exorcizări ca de un ritual barbar şi anacronic. Biserica răspunde prin excluderea din viaţa monahală a preotului şi a celor patru călugăriţe. Opinia publică pare să descopere abia acum, cu oroare, exorcismele. Totuşi, Evangheliile le cunosc, iar ingredientele exorcizării, tematica posesiunii demonice ori pactul cu Diavolul sunt prezente în surprinză tor de multe (super)producţii hollywoodiene, care rulează şi la noi. Nebăgate în seamă ori ignorate voit, toate acestea trăiesc printre noi.
În iulie 2005, Tatiana Niculescu Bran, redactor-şef la BBC, porneşte o anchetă personală. De ce? Deoarece chiar şi pentru cineva aflat în centrul înregistrării şi producerii informaţiilor de presă, faptele rămâneau nesigure, iar adevărul neclar. Ca profesionist al presei, Tatiana Niculescu Bran îşi dăduse seama că, dincolo de zgomotul mediatic şi zvonistica incontrolabilă, faptele trebuiau reconstituite cu atenţie, iar adevărul, pornind de la ele, reconstruit cu înţelegere, pentru a putea astfel ieşi de sub hipnoza stereotipurilor pe care asiduităţile presei le încurajaseră cu pasiune şi reuşiseră să le impună ca indiscutabile. În acest scop a făcut patruzeci de interviuri cu toţi actorii evenimentelor (preotul, călugăriţele, medicii, ofiţerii criminalişti), cu rudele, prietenii şi cunoscuţii, precum şi cu diverşi specialişti, jurişti, psihologi, oameni ai Bisericii, medici legişti. Un an mai târziu, când procesul intentat împotriva preotului şi călugăriţelor tocmai lua turnura care avea să îi ducă pe aceştia la condamnare, investigaţia era încheiată.
Rezultatele, aşa cum sunt consemnate în cartea „Spovedanie la Tanacu. Roman jurnalistic“ (Humanitas, 2006), sunt cutremurătoare. Aflăm despre viaţa de orfelinat a copiilor abandonaţi, despre orizontul de viaţă al dezmoşteniţ ilor soartei, despre traumele celor înşelaţi, abuzaţi, înstrăinaţi şi întrebuinţaţi, despre devianţa sexuală a celor slabi şi pedofilia celor puternici, despre vanitatea duhovnicilor, naivitatea măicuţelor şi superstiţiile bieţilor oameni, despre ambiţiile clericilor, corupţ ia indolentă a autorităţilor, precaritatea binevoitoare a serviciului medical, despre schematismul şi impermeabilitatea la adevăr a birocraţiei, despre credinţa în Dumnezeu şi ignoranţă, despre speranţele care eşuează şi nădejdile care smintesc, despre eşec, nebunie, nenorocire, moarte şi prăbuşire morală.
Andrei Şerban a citit cartea Tatianei Niculescu Bran şi a fost zguduit. A văzut în ea, mi-a spus, o fereastră întredeschisă spre aporiile şi nebuniile vieţii noastre - „moderne“, „obişnuite“, „rânduite“, „normale“. Pornind de la faptele reconstituite în „Spovedanie la Tanacu“, Şerban a creat nu o „simplă“ punere în scenă, ci o dramă-mister, un eveniment de comuniune existenţială între actorii care joacă o dramă-religioasă- cu-subiect-biblic-în-contextmodern şi publicul care asistă la piesă cu sentimentul că participă la misterul vieţii, extazului, mizeriei, nebuniei şi morţii. Impactul e foarte puternic. Setea de adevăr care a stat la originea investigaţ iei Tatianei Niculescu Bran, şi care a dat o superbă carte, este transfigurată de Andrei Şerban printr-o montare extraordinară, în care cople- şitoare este îmbinarea extrem de fină între luciditatea necruţătoare a reconstituirii stărilor sufleteşti, compasiunea plină de reculegere pentru cei rătăciţi şi cei morţi şi respectul adânc faţă de toţi actorii nenorocirii de la Tanacu. O lecţie de adevăr, oferită printr-o lecţie de iubire, care se reculege acceptând, aşa cum se smereşte judecând.
Adevărul? Adevărul se ascunde în prăpastia dintre lumile văzute şi nevăzute în care trăim simultan şi din care vieţile noastre (şi anumite practici instituţionale) îşi extrag şi opacitatea, şi ineficacitatea, şi incoerenţa. Părintele-călugăr şi măicuţele au făcut ce ştiau că trebuie făcut cu diavolii care smintesc oamenii: antropologia lor admite că nevăzutul comandă văzutelor şi le supune. Justiţia laică, care ne pune să jurăm la proces pe Biblia în care diavolii există, iar exorcismele sunt fapte bune, a făcut ce ştie că trebuie făcut cu oamenii responsabili de moartea altor oameni, într-o lume în care doar văzutele există. Adevărul este această dramă şi acest mister.
Notă. Andrei Şerban a pus în scenă „Spovedanie la Tanacu“ mai întâi la New York, la teatrul experimental „La MaMa“, apoi, pentru cinci reprezentaţii (săptămâna aceasta, de luni până vineri), la Odeon.