În 2011 se împlinesc douăzeci de ani de la prăbuşirea Uniunii Sovietice.
Am publicat anterior un prim articol despre importanţa multicauzalităţii în explicarea declinului şi dezagregării experimentului statal bolşevic. Doresc acum să mă opresc asupra rolului mitului politic în explicarea acestui fenomen istoric. Încă de la începuturile sale, a fost limpede că era vorba de un regim mitocratic. Ideologia monopolistă conţinea un nucleu de mituri politice abil confecţionate şi obsesiv cultivate de aparatele propagandistice oficiale. Printre ele un rol central îl deţinea mitul Partidului ca avangardă a clasei muncitoare, ca depozitar omniscient al cunoaşterii legităţilor unei Istorii sacralizate.
Acest mit trimitea la ideea milenaristă a infailibilităţii, ireversibilităţii şi invincibilităţii demersului comunist. Ideea era înrădăcinată în mitologia leninistă a "partidului de tip nou". Un alt mit esenţial a fost acela al Revoluţiei din Octombrie ca acţiune istorică de masă, deci nu ca o lovitură de stat organizată de o minoritate ce se auto-proclamase reprezentanta intereselor maselor proletare. Legendele au început a fi ţesute încă din timpul vieţii lui Lenin, au căpătat însă dimensiune de un infinit grotesc sub Stalin. "Cursul Scurt de Istorie al PC (b) al URSS", apărut în 1939, codifica aceste falsificări de o imensă vulgaritate ale adevărului istoric. Se reluau poncifele despre "unitatea de granit" a partidului, despre diverşii deviatori (Troţki, Zinoviev, Kamenev, Buharin) care fuseseră de fapt dintotdeauna inamici “obiectivi" ai autenticului leninism. Vigilenţa isteroidă era inoculată drept virtute supremă. Istoria PCUS devenea una maniheistă, o demonologie în care Stalin apărea ca marele combatant împotriva forţelor perfide care urmăreau distrugerea “din interior" a moştenirii lui Lenin.
Acest mit era amplificat în anii celui de-al II-lea război mondial (în tradiţia sovietică numit Marele Război pentru Apărarea Patriei) pe fondul viziunii exaltate a unor “republici libere-n strânsă uniune" în jurul “măreţei Rusii" (citez din cuvintele Imnului de Stat stalinist). Ar merita amintite aici miturile eroice de tipul piloţilor (o tematică împărtăşită cu Germania nazistă unde exista un cult al aviatorilor “fără teamă şi prihană"); al muncitorilor care depăşesc, “sparg" normele (Aleksei Stahanov şi mişcarea stahanovistă); al Magnitogorskului, deci al “muntelui magnetic" (Stephen Kotkin) ca epitom al noii civilizaţii; al băiatului- martir care este ucis pentru că a aşezat devotamentul pentru partidul- stat, delaţiunea revoluţionară, deasupra loialităţii de familie (Pavlik Morozov); mitul comsomolistei-partizan (Zoia Kosmodemianskaia) şi al rezistenţei tinerilor revoluţionaripatrioţi- komsomolişti din Krasnodar (“Tânăra Gardă" de Fadeiev, romancierul oficial al stalinismului care avea să se sinucidă imediat după "Raportul Secret" din februarie 1956).
Moartea lui Stalin în martie 1953 a permis dărâmarea multor baraje ale gândirii autonome. Revenirea a sute de mii, chiar milioane de deţinuţi din Gulag, povestirile lor despre acele realităţi cumplite, despre foametea şi mizeria din lagăre, despre sadismul gardienilor şi despre crimele în masă, aveau să zguduie din temelii imperiul mitocratic. “Raportul Secret" al lui Nikita Hruşciov de la Congresul al XX-lea deschidea o nouă eră pe care aş numi-o a dezagregării, a extincţiei miturilor. Atunci a început de fapt dezintegrarea URSS ca imperiu ideologico-mitocratic. A urmat Revoluţia Maghiară înecată în sânge prin intervenţia tancurilor sovietice. În noiembrie 1957 se lansa sputnikul, iar Hruşciov încerca să-şi repare imaginea grav compromisă prin accentul pus pe capacitatea URSS de a deveni lider tehnologic global. Progresul ştiinţific devenea alibiul celui social.
Mitul economiei planificate ca soluţie a antinomiilor vieţii materiale devenea acum esenţa doctrinei oficiale. Hruşciov declara că URSS va ajunge din urmă şi va depăşi economic SUA. În această perioadă se formează ca birocrat de partid Mihail Gorbaciov. La fel şi alţi membri ai grupului ajuns la putere în perioada imediat următoare morţii lui Brejnev (noiembrie 1982). Seismul iconoclast din 1961-1962 avea să se repete, dar cu o intensitate mult potenţată, începând din martie 1985 când, la propunerea lui Andrei Gromîko susţinută unanim de Biroul Politic al CC al PCUS, Mihail Gorbaciov devenea secretar general şi ultimul mare pontif al bolşevismului. Cel uns spre a administra "adevărul" în funcţie de interesele unei nomenklaturi tot mai sclerozate s-a transformat în groparul tiraniei. Un sistem născut din mit pierea treptat, în anii următori, tocmai prin eroziunea temeliilor sale mitologice. Tot ceea ce fusese sacru era acum contestat, interogat, negat. Religia politică a bolşevismului se destrăma graţie efectului coroziv al ereziei marxismului revizionist. Textul integral al acestui articol poate fi găsit pe site-ul Radio Europa Liberă.
Comentariile la acest articol sunt suspendate!