De câţiva ani încoace ritmul în care mi-am pierdut, din cele mai diverse motive, politice şi literare mai ales, prietenii, m-a alarmat şi m-a întristat.
Cum am mai scris-o, am cultul prieteniei, deşi nu sunt chiar ce s-ar putea numi o fiinţă foarte socială. Unii îşi construiesc reţele uriaşe de cunoştinţe, mai mult sau mai puţin utile. De câte ori n-am auzit despre câte un scriitor că "are geniul socializării", şi într-adevăr acest talent îi suplineşte câteodată uimitor mediocritatea literară, propulsândul acolo unde un autor ce-şi vede de treabă n-o să ajungă niciodată. Dar un astfel de om n-are cu adevărat prieteni, ci numai relaţii. Oameni ca el sunt lăudaţi în reviste, de către aliaţii literari, întotdeauna pe un ton fals, căci nimeni, nici măcar cei care-i folosesc ca stindard ideologic, nu s-a bucurat vreodată de literatura lor, şi asta se vede.
Prietenii mei nu sunt oameni influenţi. Cei mai mulţi sunt foşti colegi din diverse cenacluri, oameni care îmi plac şi la care ţin din motive pur umane. Mulţi sunt mai tineri decât mine, am lucrat cu ei pe vremuri, am încercat să-i ajut după puterile mele. N-am urmărit nici o clipă să am cu ei o relaţie maestru-discipol, ci una de adevărată afecţiune umană. Am şi prieteni mai în vârstă, cărora le datorez mult. Niciodată, oricare ar fi evoluţia lor, n-aş fi eu cel care să-i critice, să-i vorbească de rău, să se dezică de ei. Există un cod al prieteniei care-ar trebui să fie mai puternic decât orice cod ideologic. Abaterile de la el sunt urâte şi jalnice ca orice trădare.
Mi-am pierdut mulţi prieteni din invidie literară şi din fanatism politic. Pe primii - de douăzeci de ani încoace. Pe ceilalţi, în ultimii trei-patru ani. Sunt resemnat în privinţa primilor. Acolo nu e nimic de făcut. În lumea literară dacă scrii prost eşti iubit de toţi. Ajunge însă cea mai mică înclinare a balanţei ca să fii ostracizat. Nu-mi mai fac iluzii în privinţa asta. Dar să pierzi un prieten bun pentru că e de cealaltă parte a baricadei politice, acest lucru e stupid şi inacceptabil pentru mintea mea. Fanatizarea politică după 1989 la noi a îmbrăcat forma prostească şi plebee a galeriilor de fotbal, cu tot huliganismul aferent. Criticile la adresa adversarilor nu urcă mai sus de "uă Steaua" sau "muie Dinamo" scrise pe zidurile de la periferii. Fanii se recunosc după culoarea fularelor şi după sloganuri care nu sunt decât clişee nemestecate cum trebuie. Regula principală e "cine nu-i cu noi e împotriva noastră". Adversarul galeriei trebuie dat în tărbacă. N-are nici o importanţă că altădată ai împărtăşit cu el crezuri literare, că îi datorezi ceva, fie şi doar respect, că ai fost la el acasă, că ai trecut prin momente grele alături de el. Ai aflat cu acele ocazii multe lucruri despre el care nu sunt făcute pentru urechi publice. Acum tot ce ştii trebuie folosit împotriva lui. Pentru că nu ţine cu Steaua, trebuie stigmatizat ca lingău al dinamoviştilor.
Personal, nu am o structură fanatică, ci mai curând una sceptică şi individualistă. Nu m-am văzut niciodată ca un membru al unui grup sau al unei tabere. Nu sunt deloc confruntaţional, deşi îmi apăr şi prietenii, şi ideile, şi literatura. E motivul pentru care, la primele confruntări cu fenomenul forumurilor literare, nu mi-a venit să cred. Am găsit acolo mult mai multă ură şi fanatism decât puteam eu duce. Pe când citeam acea infecţie morală, eram bolnav săptămână de săptămână. Târziu am înţeles că ele nu trebuie citite. La fel de şocat am fost când vechi şi dragi prieteni au început să mă atace în scris. Acest lucru încalcă, după mintea mea cea proastă, codul prieteniei, care te opreşte să faci rău cuiva care ţi-a fost odată drag şi apropiat.
Sunt acum ziare în care sunt ridiculizat număr de număr, deşi în redacţia lor sunt trei sau patru prieteni vechi ai mei. Pe lângă neadevăruri psihologice (sunt acolo poetul cu liră şi lauri care-i cântă tiranului), au început să apară în acele pagini şi neadevăruri pur şi simplu, calomnii adică, a căror urmă duce chiar către amicii de care-am vorbit. Sunt alte ziare în care fiecare carte nouă a mea e făcută praf de oameni cu care am lucrat pe vremuri, care au crescut, cum se zice, în ograda mea şi care îmi răsplătesc astfel încrederea şi ajutorul de altădată.
De-acum înainte m-am hotărât însă să nu mă mai plâng, ci să accept situaţia. Să nu mai iubesc pe cine nu mă iubeşte. Să rup eu însumi orice legătură cu aceşti amici în sens caragialian. Voi rămâne cu prietenii adevăraţi. Cu ceilalţi mă voi revedea în altă viaţă.