Vladimir Tismăneanu: "După apariţia interviului meu despre Marx din EVZ am primit numeroase reacţii."
Între acestea, cu deosebire incitantă este aceea a filosofului Sorin Lavric. Cu permisiunea să public aici câteva din argumentele împotriva resuscitării, fie şi hermeneuticmarxologice, a interesului pentru un filosof responsabil (dacă nu culpabil) pentru ororile totalitare ale „socialismului real“. Scrie dl Lavric: „Util interviul dumneavoastră, căci numai cu astfel de răspunsuri, ca ale dumneavoastră, pot să-mi fac o imagine despre stânga actuală. Nu o să le placă celor de stânga că spuneţi răspicat că Marx nu poate fi complet abandonat de doctrinele de stânga pentru simplul fapt că face parte din matricea lor identitară. Cuvintele acestea echivalează cu un drept de veto împotriva stângii în genere. Şi iarăşi îmi place când pomeniţi de nostalgia după un internaţionalism privit ca solidaritate mitologică. Răspunsurile dumneavoastră sunt critice, dar echilibrate“.
Obiecţia lui Sorin Lavric ţine de faptul că eu susţineam necesitatea cunoaşterii marxismului în întreaga sa dezvoltare planetară drept premisă a rezistenţei faţă de cântecele de sirenă ale acestei religii politice. „Doar cu sfârşitul interviului nu pot fi de acord. Gândul că marxismul nu poate fi combătut decât dacă e cunoscut mi se pare o afirmaţie prea tare. Dumnezeule, mă trec fiorii de groază la gândul că ar mai trebui să deschid o carte de marxism! E o repulsie la mijloc căreia nu trebuie să-i caut explicaţii suplimentare. E îndeajuns să-mi spun că, în măsura în care admit că marxismul e împotriva firii umane, atunci e suficient să trăiesc potrivit acestei firi ca să elimin marxismul. Egalitarismul nu stă în firea omului, pur şi simplu. O societate egalitară dispare. Şi atunci nu trebuie să-i cunosc doctrina ca să-i combat consecinţele. Nimeni nu ia în serios marxismul, vorba lui Ierunca, şi atunci de ce să-i studiez variaţiunile teoretice? Nu pot studia o aberaţie pe motiv că, dacă nu-i ştiu mecanismul, n-o pot combate. Abia dacă încep s-o studiez minuţios încep s-o iau în serios. Vorba lui Ierunca spune tot. Cum să studiez ceva pe care nu-l pot lua în serios? Doar din interes teoretic? (...) Singura posibilitate plauzibilă în care marxismul merită să fie cercetat e cea în care marxismul e doar o faţadă teoretică pentru alte scopuri. Atunci merită să-l studiem ca să le dovedim adversarilor că urmăresc altceva folosindu-se de amăgirile filantropice ale unei utopii. Ignorantia non est argumentum stă în picioare numai în măsura în care am ce să aflu din marxism. Dar să predai cursuri de (vă citez aici) marxologie, în care să fie inclusă analiza bolşevismului, a marxismului occidental, a castroguevarismului, a maoismului, dar şi a men- şevismului, a reformismului de tip Bernstein, mi se pare o sacră pierdere de timp. Cred că aşa le-am da apă la moară stângiştilor, luându-le în serios teoriile aberante. Or, dacă practica istoriei e criteriul adevărului, e îndeajuns să le arăt a doua jumătate a secolului XX ca să le aduc contraargumentul cel mai puternic. E drept că un om informat face cât doi, dar nu cred că lucrarea „Capitalul“ poate fi citită azi. E o gargariseală economică de trei parale. Doamne, sincer, n-aş mai deschide cartea asta nici bătut. Sper să nu vă supere tresărirea mea revoltată, dar şi acum îmi amintesc de cursurile de socialism ştiinţific şi de materialism dialectic. Nici cei care ni le predau nu credeau în ce spun. Totul era o mascaradă incredibilă.“
În ce mă priveşte, fiind de acord că materialismul istoric (ori isteric, cum îl numea Karl Popper) şi socialismul „ştiinţific“ devenite ideologii de stat au fost instrumente de anihilare a gândirii, cred că a-l studia pe Raymond Aron cu ale sale demistificări imparabile, ar fi poate un leac împotriva auto-hipnozei care a făcut ravagii în veacul trecut. La el mă gândeam în primul rând când scriam despre marxologie, ca opus al marxolatriei (fenomen ce recidivează sub ochii noştri). În consens cu Monica Lovinescu şi Kolakowski, susţin deci cunoaşterea analizelor care demonstrează conexiunea între gnoză fondatoare şi violenţă de masă, exterministă, îmbibată de ură şi resentiment, care a făcut atâtea victime în numele unor scopuri nesăbuite şi absurde. În egală măsură, înţeleg perfect dezgustul în raport cu ceea ce un gânditor francez de origine grec, Kostas Papaioannou, numea „ideologia rece“. Marxismul ritualizat, acea parodie stearpă al cărui unic „alibi“ era tocmai existenţa unui „marxism alternativ“, ne-a furat ceasuri preţioase şi a dus la tembelizarea multor minţi. Cât priveş te marxismul „vestic“, acesta nu era de fapt decât un cul-de-sac teoretic, orice ar crede partizanii săi de ultimă oră. Cultul Revoluţiei şi al Proletariatului au fost perverse năluciri cu efecte cataclismice. La fel ca şi cel al Rasei şi al Comunităţii eroicpopulare în doctrina nazistă. Profetismul milenarist convertit în religie seculară nu poate genera decât nenorocire şi mizerie (morală, politică, socială). Consecinţele le observăm, vai, cât se poate de concret. Din sacralizarea Luminilor s-a născut bezna concentraţionară.