Filmul în care joacă Ceauşescu este povestea unei secte. Cea mai mare turmă din lume, 23 de milioane, poporul meu.
Milioane de adulţi îndobitociţi, cu gonadele atrofiate, cu creierele gelatinoase, putrezite. Când Ceauşescu s-a înscăunat, ne-a găsit deja fezandaţi, frica nu mai avea niciun rol. Nu mai era nevoie de Canal, de luptă de clasă, de revoluţie continuă. Am intrat de bunăvoie în sectă. Nu teroarea a întreţinut regimul, ci substituirea divinităţii cu Ceauşescu. Pe care noi am acceptat-o. Cu ardoare, ca nişte drogaţi l-am iubit pe Ceauşescu. Iisus nu se amestecă în treburile statului, se limitează la morala creştină văzută ca filosofie de viaţă. Ceauşescu a contopit statul cu ideologia comunistă, noua religie, şi ne-a transformat într-o sectă.
Mama şi tatăl meu au fost nişte cimpanzei de grădină zoologică iar eu am copilărit la picioarele lor în această sectă. Ca şi mama şi tatăl vostru. Îi plâng pentru procesul dezumanizant în care şi-au scurs aproape toată viaţa. Nu ciomagul Securităţii, nu elementul opresiv concret a fost drama epocii Ceauşescu, ci ritualul fundamentalist care ne-a dictat ritmul vieţii. Un ritual cu efect mai dramatic decât frigul şi foamea. I-am încălzit pe Ceauşeşti la sânul nostru, i-am pupat cu buzele fierbinţi, i-am protejat de pericole, i-am hrănit cu dragostea noastră.
Asta mi-a spus mie documentarul lui Andrei Ujică. Mi-a mutat centrul de greutate al culpabilizării de pe figura cuplului Ceauşescu pe umerii celor din jurul lui. Şi nu doar pe principalii lideri, ci pe toţi membrii CC. Şi nu doar pe aceştia, ci şi pe activiştii exaltaţi din judeţe. Şi n-am terminat numărătoarea, ci îi menţionez pe acei secretari ai birourilor politice din şcoli şi întreprinderi care se luau prea în serios şi nu-i uit nici pe intelectualii care ne-au învăţat că e bine să-i pupăm în fund pe Ceauşeşti şi nu-i uit pe propagandiştii din presa comunistă. Pentru că toţi au întreţinut tonusul sectei, i-au dat să mănânce rahat cu polonicul, au sedat turma şi au dus cuvântul Tovarăşului până în ultima baracă de şantier.
Andrei Ujică a acordat mult spaţiu limbii de lemn din timpul cuvântărilor şi congreselor, deşi formulele-tip erau repetitive şi obositoare. Dar limbajul devenise o incantaţie monotonă, asemănătoare psalmilor din slujbele ortodoxe, şi oficializa cutumele în interiorul sectei. Osanalele sulfuroase osificau rânduielile noii religii, le fixau în muşchii naţiunii.
Efectul psihedelic al ritualurilor comuniste e tulburător. Nomenclatura era de fapt o Mare Preoţime care menţinea turma sub control. O făceau nu pentru că îi ştiau pe Marx şi Lenin pe de rost, ci pur şi simplu pentru că aveau cele mai mari avantaje din sectă. Ceauşescu s-a urcat în carusel dar nomenclatura i-a dat viteză ameţitoare. Filmul ne dezvăluie un ţărănoi cu patru clase, prost, incult, samavolnic (elocventa scena voleiului în care Ceauşescu trăgea de fileu în jos iar ceilalţi se făceau că nu observă) şi paranoic. Pe acest individ rudimentar Marea Preoţime a Partidului Comunist l-a ţinut în spate.
Muncitorul îl întâmpină pe Ceauşescu cu un salut kilometric, memorat temeinic, când acesta vizitează şantierul Casei Poporului. E agonia ultimilor ani. Dictatorul ţine un discurs halucinant în faţa Consiliului de Miniştri, uitându-şi ideile de la un capăt la celălalt al frazei. E punctul culminant al filmului. Guru Ceauşescu s-a senilizat. Formulele folosite sunt însă aceleaşi cu cele cu care îl gratula muncitorul din scena anterioară. Cercul se închide, simbioza între lider şi salahor e îndeplinită. Atmosfera de sectă în descompunere pluteşte în ceţurile iernii.
Organizaţia a dat faliment, năruindu-se. De obicei, în asemenea cazuri totul se termină cu o sinucidere colectivă, ordonată de liderul spiritual. Secta "România" n-a încălcat regula. Ne-am omorât ca proştii între noi până în ultima clipă, amestându-ne sângele în cimitir cu cel al Ceauşeştilor.
Autorul n-a mers până la epilogul previzibil. Călătoria spre centrul cutiei noastre craniene, în care Ceauşescu era doar un coşmar, se încheiase. Andrei Ujică a realizat un film psihologic excelent (celelalte epitete le puneţi voi) în care subiectul psihanalizei am fost noi înşine. Ţintuiţi de curele în scaune şi în care rânjetul lui Ceauşescu e proiecţia spre interiorul minţii al unor firi cam labile.