Erau Caragiale și Eminescu niște mincinoși patentați, niște propagandiști? Poate erau interesați, plătiți să critice politicienii, să dea jos guverne, să lustruiască steaua unor corupți! Dacă luăm de bune cronicile vremii, de ce nu le-am lua și pe cele ale cârcotașilor? Căci aparent nu se pupă!
De-o parte aveam generația pașoptistă, avem idealul național, avem o energie emoționantă care a dus în cele din urmă la Marea Unire. De cealaltă avem pamfletul care, cu siguranță, se bazează pe ceva! Eminescu a descris cel mai bine starea de beligeranță a liderilor cu țara, obrazul și competența, în antiteză cu trecutul glorios al ostașilor. Pe ce s-a bazat când a zugrăvit prefăcătoria politicienilor, cărora le-a demascat festivismul? (“Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri/ Și aplaudă frenetic schime, cântece și jocuri”).
Căci asta ne așteaptă: un montaj literar de Centanar, un festival de coruri, două picturi mari, vernisate la Videle, un steag gigantic pe clădirea Parlamentului, coroane de flori la statuile lui Ferdinand, câteva discursuri plătite cu bani grei și vreo 40 de comunicate. Ce-ar fi făcut acum Mihai Eminescu? Și-ar fi rupt o mână și și-ar fi dat cu ea în cap.
...Orice încercare de a te raporta la lehamitea poetului față de panglicarii pe care-i vedea traversând paginile jurnalelor vremii cu declarații sforăitoare e inutilă. Ce cuvinte ar putea găsi un român al secolului 21 care să nu fi fost deja spuse? Dar taman aici e durerea. Dacă liderii de odinioară aveau pământ între degetele încălțate în piele de Cordoba te întrebi cine mama naibii a venit și a făcut Unirea? Or fi fost misionari extratereștri, or fi fost niște planuri șmechere ale imperiilor cărora le-am fost utili mai mari, dar cu siguranță nu este opera românilor. Este imposibil ca nemernicii de astăzi să fie urmașii unor indivizi cu vocație națională, a unor conștiințe, căci nicăieri, niciun stat nu consemnează în istoria sa stări de leșin, de involuție, de sinucidere. Deduc că am fost mințiți grotesc, la proporțiile unui seism, că n-am fost niciodată măreți, că n-am reușit niciodată să ne legăm singuri șireturile. O arată prezentul. Conducătorii actuali n-au nicio fărâmă de demnitate istorică, în străfundurile inimilor lor nu există din memoria colectivă decât teleguțe aurite, plocoane și sugiuc. Niciun moment de glorie, nicio ocazie de inteligență națională. Probabil nici opinci nu avea poporul român, poate umbla desculț, ca babuinii, în timp ce se droga și avea halucinații despre dreptate și dârzenie. O națiune nu poate suferi de amnezie colectivă raportată la întreaga istorie, nu poate fi drogată sistemic, nu poate involua până la stadiul de dinozaur pitic decât dacă n-a fost niciodată decât o glumă. Domnitorii care apărau neamul și credința cu sabia și-au plătit cronicarii să falsifice totul, de la brânza cu roșii de dimineață la dispunerea turcilor, a rușilor, a austriecilor pe front. Poate și-au falsificat și numele, poate-i chema pe chinezește și au belit ochii văzând băgația incredibilă a acestei țări până li s-au rotunjit!
Dacă aș avea timp și minte aș aplica pentru banii europeni necesari unui studiu gigantic, care să îmbine sociologia, istoria și psihiatria. Aș vrea să descopăr ce s-a întâmplat cu România de odinioară. Mulți mi-ar spune: 50 de ani de comunism au amputat conștiința națională. 50 de ani de fals au ucis morala colectivă, au transformat arhitectura unui moment inefabil într-o cutie de spanac. Căci fibra demnității se educă, iar noi nu investim în învățământ. Este periculos!
Ori e asta, ori e cealaltă: am fost mințiți, suntem un popor de bube. Și atunci ce căutăm, ce visăm noi, cei care suntem nemângâiați? Am găsit: ne vom lua revanșa peste altă sută de ani, dacă nu ne transformăm până atunci în salam. Că asta-i tot ce visăm!
Să închidem România! Să o scoatem la licitație! Să o desființăm, căci nu merităm să vorbim limba celor care au rotunjit-o cu prețul sângelui!
...Poate suntem puțini. Nu înseamnă mai buni, dacă suntem puțini. Dar dacă aceștia suntem, numeric, dacă am ales conducători care urinează pe istorie, pe (aproape) singurul moment de măreție, atâta merităm! Un chef cu mititei lângă Ateneu, un concurs de tricouri ude la Universitate, o brigadă artistică itinerantă peste Carpați și 40 de comunicate. Centenar, venim!