În cartea sa autobiografică "Un președinte nu trebuie să spună...", publicată în 2016, cu numai câteva luni înainte de alegerile prezidențiale din 2017, președintele de atunci al Franței, François Hollande, recunoștea că țara are probleme cu Islamul, cu femei care poartă văl în public și cu imigrația în masă. Apoi adăuga misterios, fără să dezvolte: "Cum se poate evita o secesiune? Pentru că este încă ceea ce se întâmplă: o secesiune".
Problema este mult mai gravă decât recunoaște Hollande, unul dintre responsabilii acestui dezastru, iar unii francezi se gândesc serios că această secesiune nu e cea mai rea variantă pentru viitorul Franței, atâta vreme cât ar împiedica un război civil între europenii indigeni și imigranții musulmani. Utopia traiului împreună convinge din ce în ce mai puțină lume.
Cine și-ar mai putea imagina integrarea într-o societate democratică a celor 30 la sută dintre musulmani care militează pentru instaurarea unei legi sharia în Franța? Cum mai pot fi considerate parte a Franței ghetourile în care poliția nu îndrăznește să intre: Pe de altă parte, violențele din ultimii ani arată că situația poate degenera rapid. O secesiune ar putea rezolva animozitățile dintre musulmani și europeni, dar oare este posibilă? Aceasta este întrebarea la care încearcă să ofere un răspuns Christian de Moliner în articolul său
„Pentru a evita războiul civil, să împărțim Franța! Secesiunea, antidot la islamizare”. Varianta unei secesiuni între musulmani și francezi, scrie ziaristul francez, s-a mai pus în timpul războiului din Algeria.” În 1961, când a devenit evident că Franța nu avea nicio șansă să câștige războiul din această țară, au apărut proiecte de împărțire a Algeriei. S-a considerat serios că se poate crea un fel de rezervație pentru pied noirs („picioarele negre”, nume dat francezilor născuți în Algeria) și Harkis (algerienii care luptau de partea francezilor împotriva insurgenților).
Algerul, ca și Berlinul, ar fi fost împărțit în două. Generalul de Gaulle a respins în cele din urmă planul întocmit de Alain Peyrefitte, deoarece, potrivit lui, europenii din Africa nu ar fi putut să trăiască fără sclavi musulmani. În cele din urmă, francezii din Algeria au fost izgoniți din casele lor și nevoiți să se întoarcă în Franța metropolitană, unde n-au avut ce face- s-au descurcat și fără servitori”. Totuși, remarcă autorul, separarea unor comunități aflate în conflict a fost aplicată, de pildă, în ceea ce-i privește pe greci și pe turci și, în ciuda unor drame individuale, a pus capăt măcelurlui.
S-ar putea întâmpla asta și în Franța? Din păcate, soluția unei separări teritoriale e imposibilă. „O separare totală, teritorială și politică, este imposibilă. Nicio națiune viabilă nu poate fi formată din o serie de ghetouri care nu au o unitate geografică. Pe de altă parte, economia acestei entități ar fi zero-nicio uzină, niciun fel de resurse minerale sau agricole. Ar fi un parazit care ar trăi în detrimentul restului Franței”, spune Christian de Moliner. Există însă și o altă variantă, care, teoretic, i-ar putea ajuta pe francezi să-și apere libertățile, chiar dacă într-o zi vor deveni minoritari în propria țară.
„Singura soluție care pare să se potrivească tendințelor societății de astăzi ar fi un stat inspirat din Algeria colonială: un singur teritoriu, un singur guvern, dar două popoare: francezii, cu legile obișnuite, și musulmanii, cu statut coranic, (dar numai pentru cei care aleg acest statut). Aceștia din urmă vor avea dreptul de vot, spre deosebire de nativii din Algeria colonială, vor putea aplica Sharia în viața de zi cu zi, inclusiv în ceea ce privește, conflictele dintre francezi și musulmani vor rămâne în responsabilitatea instanțelor ordinare.” Să nu credeți cumva că aceste scenarii sunt o ficțiune menită să stârnească polemici sau reacții emoționale. În mai puțin de 40 de ani, dacă tendințele actuale se păstrează, francezii (și nu numai ei) vor deveni minoritari în propria țară, iar un conflict cu viitoarea majoritate musulmană nu este, în aceste condiții, greu de anticipat.”