Clasele conducătoare și dictatorii, mai ales când sunt puternic contestați de o parte importantă a poporului, au nevoie de o poveste frumoasă care să le legitimeze puterea. Chiar dacă au același scop, poveștile sunt însă diferite- ideologia „marxist-leninistă” a stat la baza Uniunii Sovietice, în vreme ce religia islamică, în varianta șiită, este și astăzi fundamentală pentru Iran. În Venezuela, există socialismul de tip „Bolivar”, iar în Algeria, moștenirea anticolonială a războiului de eliberare împotriva francezilor joacă rolul de liant. Enumerarea e, evident, aleatorie.
Din exemplele luate în discuție, putem observa că, în afară de Iran, toate celelalte regimuri au ceva în comun- au înlocuit opiul religiei (ca să-l cităm pe Marx) cu heroina ideologiilor de stânga. Ce se ascunde în spatele cuvintelor frumoase pe care le folosesc aceste regimuri quasi-dictatoriale, aflăm din analiza interesantă pe care o face Amir Taheri în publicația de limbă arabă Asharq al-Awsat. „În Iran, cei care au moștenit puterea de la Khomeyni urăsc America, pe care o numesc Marele Satan, dar își trimit copiii în Statele Unite pentru studii, iar pe bătrâni în Europa Occidentală pentru tratament medical. Mulți oficiali de top din Republica Islamică Iran își spală banii, care adesea sunt obținuți pe căi dubioase, prin băncile europene și, mai nou, prin cele din Canada. La rândul ei, elita algeriană spune că urăște Franța, opresiva putere colonială de pe vremuri. Asta nu-i face însă pe decidenții algerieni să renunțe la proprietățile din Hexagon.
Ba, mai mult, unii dintre ei se mută după pensionare în dulcea Franță să-și trăiască bătrânețea în liniște. Asta ca să nu mai vorbim despre faptul că elita anticolonială vinde, de mai bine de 30 de ani, combustibil fosil Franței la prețuri mai mici decât cele de pe piață. Situația din Venezuela nu e diferită. Așa numita elită bolivariană (cu referire la eroul războiului de eliberare împotriva spaniolilor) a legat economia țării de capitaliștii americani mult mai strâns decât orice guvernare anterioară, în vreme ce propaganda oficială împotriva imperialismului yankeu se intensifică de la o zi la alta. Toate cele trei regimuri au creat o clasă de rentieri (oameni care trăiesc din sumele încasate de la stat mai degrabă decât din munca lor). Scopul de bază al întreținerii acestei categorii pe banii statului este acela de a da iluzia unei baze populare a puterii. În Iran, acest rol îl joacă așa-numiții martiri în viață și familiile martirilor. Ei sunt forța militară pe care regimul se poate baza oricând (...). În Algeria, rețeaua mujaheidinilor (războinicii sfinți) joacă un rol similar, alături de auxiliarii înarmați care au fost mobilizați în zilele proaste ale anilor ‚ 90 (când țara s-a confruntat cu o insurecție islamistă). În Venezuela, grupările paramilitare bolivariene create de Hugo Chavez, e vorba de nu mai puțin de 600.000 de oameni, au aceeași funcție”.
Desigur, situația din Uniunea Europeană nu e comparabilă cu ce se întâmplă în Algeria, Iran sau Venezuela. La noi, în Europa comună, multiculturalismul și corectitudinea politică nu sunt folosite pentru a ameți popoarele de cap și a asigura conservarea establismentului și afacerile de miliarde ale elitelor, ci pentru a pogorî toate binefacerile lumii asupra cetățeanului european. Nici ajutoarele generoase acordate imigranților nu reprezintă un mod de a-i transforma pe aceștia în „batalioane de asalt” care să susțină puterea de orientare neo-marxiste. Astfel de interpretări aberante sunt niște „fake news” colportate de naziștii cărora Uniunea Europeană ar trebui să le închidă gura pentru totdeauna.