Eugen Uricaru, Ion Mircea, Cornel Ungureanu, Vasile Dan şi Alex Ştefănescu – aceasta a fost componenţa grupului de scriitori care în 1997 a plecat într-o vizită în China. Călătoria cu avionul până la Beijing – cu escală la Baku – a durat unsprezece ore. Călătorea cu noi, în cală, şi un sicriu, cu un mort în el, ceea ce unora li s-a părut de rău augur. (N-a fost de rău augur.)
În capitala Chinei ni s-a pus la dispoziţie un microbuz pe care scria, cu litere mari, „oaspeţi ai guvernului chinez” (bineînţeles, în chineză). Aşa se face că poliţiştii din intersecţii ne salutau şi ne dădeau prompt prioritate, indiferent de culoarea semaforului și de semnele de circulaţie. Am ajuns, în cele din urmă, într-o mică localitate din apropierea Tibetului, străbătută de pârâuri de munte, peste care se arcuiau poduri de lemn, cu balustrade delicat traforate şi colivii cu papagali atârnate de stâlpişori de bambus. Casele, de piatră măruntă, cu acoperişuri multicolore şi ferestre simpatic-strâmbe, erau şi ele pitoreşti.
În piaţa centrală a micii aşezări existau bănci de piatră, şlefuite de-a lungul anilor de intemperii şi poate de fundurile (de domnişoare chinezoaice, mă gândeam eu visător) care stătuseră pe ele. Acolo, în soarele de amiază, ne-am făcut reciproc fotografii. Trecătorii nu se mirau (au şi ei pasiunea, chiar mania fotografiatului). Îi amuzau însă figurile noastre de europeni (ei nu ne numesc „albi”, ci „nasuri mari”, pentru că nasurile noastre par foarte proeminente în comparaţie cu cele turtite ale lor).
Era o căldură umedă. În zare se vedea Muntele de Jad. Deodată, lui Cornel Ungureanu i s-a făcut rău. Pământiu la faţă, a căzut într-o rână, apoi s-a lăsat pe spate, lent şi (aparent) definitiv, ca şi cum ar fi fost lovit de apoplexie. Ne-am speriat cu toţii, groaznic. Eram complet nepregătiţi. Nu ştiam ce trebuie să facem într-o asemenea situaţie. Exact în acel moment de inacţiune deznădăjduită din partea noastră, de undeva, nu ştiu de unde, şi-a făcut apariţia o femeie frumoasă, cu păr lung, care a luat repede şi energic primele măsuri de resuscitare a celui căzut. Pe mine m-a trimis să procur o bucată de zahăr. Ceilalţi au primit şi ei ceva de făcut. Necunoscuta – care vorbea franceza – s-a aplecat asupra lui Cornel Ungureanu şi a început să-l sărute (aşa am crezut în primul moment), de fapt, să-i facă respiraţie artificială bouche à bouche. În numai câteva minute prietenul nostru şi-a revenit. Iar necunoscuta, pe care am fi vrut să o sărbătorim la un restaurant sau măcar să-i oferim un buchet de flori, s-a făcut nevăzută.
Am aflat, ulterior, că era nu o zână, ci o tânără din Franţa care tocmai terminase facultatea de medicină şi călătorea singură prin ţări îndepărtate ca să-i ajute pe cei care ar avea eventual nevoie de ea. Amintirea ei ne-a rămas tuturor în suflet ca un parfum de flori de liliac.
***
Eugen Uricaru era pe atunci preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, iar călătoria noastră în imensa țară asiatică i se datora lui, pentru că iniţiase, împreună cu conducerea Uniunii Scriitorilor din China, un program de vizite reciproce. Minunată şi de neuitat a fost această călătorie. Aveam, fiecare dintre noi, 50 de ani (250 cu toţii!), dar ne purtam ca nişte studenţi: comentam cu entuziasm tot ce vedeam, ne uitam pe stradă după chinezoaice, râdeam fără griji.
La un banchet, partea chineză ne-a propus să ne alegem un reprezentant care să participe la un concurs de... băut cu un reprezentant al scriitorilor chinezi. Ne-am uitat dezorientaţi unul la altul. Era, desigur, un joc (chinezii inventează mereu jocuri, ca să se amuze), dar aveam şi un sentiment de răspundere faţă de ...prestigiul României. Nu eram băutori şi nimeni dintre noi nu se simţea în stare să participe la un concurs internaţional! În cele din urmă, i-am amintit lui Eugen Uricaru că el este preşedintele nostru şi că trebuie să facă situaţiei.
Luându-şi inima în dinţi, Eugen Uricaru s-a mutat la masa destinată concursului şi s-a trezit faţă în faţă cu o femeie! Pe ea o desemnaseră chinezii să le reprezinte ţara!
Am respirat cu toţii uşuraţi, dar – ce surpriză! – am constatat repede că ea era un concurent greu de întrecut. În semn de sfidare a adversarului bea (sakè) cu un pahar mai mare decât al lui Eugen Uricaru.
Concurenţii dădeau alternativ peste cap câte un pahar plin-ochi cu băutură. Câştiga acela care rezista cel mai mult. Îl vedeam pe Eugen Uricaru făcând eforturi supraomeneşti ca să nu se îmbete. După mai multe ture, reuşea cu greu să ducă mâna cu paharul până la gură fără să-i tremure. Părea hotărât să moară decât să se lase învins. Iar în timpul acesta chinezoaica, imperturbabilă, bea pahar după pahar cu o plăcere ostentativă, spre satisfacţia spectatorilor chinezi.
Noi, cei din grupul românilor, am cerut atunci întreruperea concursului, invocând prea marea diferenţă de clasă dintre concurenţi. Eugen Uricaru ne-a privit crunt, dar a adormit imediat pe scaun, cu capul în piept. A doua zi i-am spus lui Eugen:
– Nu-mi place cum s-a purtat chinezoaica.
– Ce a făcut?!
– Tu îi spuneai politicos, la fiecare pahar, „Noroc!” sau „Multă sănătate!”, iar ea îţi răspundea mustrător: „Cam bei!”
– Alex! Alex! Aşa spun chinezii când ciocnesc un pahar cu un prieten, „Cambei!”. Înseamnă „Noroc”.