Matematica, Informatica şi Fizica nu înseamnă doar cifre şi algoritmi. Ele sunt şi despre solidaritate, logică şi curajul de a sparge bariere. Asta au învăţat trei profesoare de la Liceul Teoretic „Dante Alighieri” din Bucureşti în privinţa felulului în care ştiinţele pot fi predate. Orizonturi pe care le-au afl at participând la o tabără cu scop didactic a NASA.
Povestea aceasta este dedicată oamenilor catedrei care, aşa cum spun chiar ei, vor să facă din şcoala lor un loc cât mai atractiv pentru elevi.
Directoarea liceului, Maria Dan, profesoară de Matematică, a fost în 2016 în tabăra din Huntsville, statul Alabama, la ceea ce oficial se numeşte „Honeywell Educators at Space Academy”.
Dar cea care deschisese acest drum, încă din 2010, a fost Luminiţa Ciocaru, profesoară de Informatică şi de Fizică. Pentru ca în 2017 să vină rândul Doinei Preda, profesoară de Informatică şi de Matematică.
De plătit, nimic din ceea ce însemna să stai acolo, timp de şapte zile. Este un program pentru profesori din toată lumea.
La început, când trebuia să aplici, aveai de răspuns la o întrebare simplă. De ce vrei să participi la tabăra asta? Maria Dan a scris simplu şi concis. „Vreau să învăţ noi metode de predare”. La fel şi colegele ei susţinuseră, la timpul lor. Au fost acceptate fără nicio reţinere.
Toate trei oftează, când vine vorba despre învăţământul românesc, cel atât de aglomerat cu informaţii, şi mai ales teoretizat peste măsură. „Visăm la o şcoală în care copiii să vină cu plăcere!”. Directoarea are totuşi curajul speranţei. După 32 de ani petrecuţi la catedră.
Fuselajul cu de toate. Şi cu paste
Ok, ca să vorbim în stil american, ce aţi făcut peste Ocean? În tabăra aceea din Huntsville erau sute de profesori. Este, spun gazdele mele, un fel de filială a NASA. Acolo e şi un muzeu cu aproape toate navetele spaţiale care au fost în serviciu cândva, mai demult sau mai de curând. Şi mulţi dintre foştii astronauţi, Acum în calitate de traineri.
Învăţăceii erau împărţiţi în grupe de câte 15 oameni, din diverse ţări. Astfel că engleza devenise limba universală. Nu vă gândiţi la caiete, la bănci, la cursuri, la tocit coatele de cărţi. Nici pomeneală!
Un prim exemplu de lucru practic. Ai de construit fuselajul unei navete spaţiale. Primeşti un buget, să zicem 100 de dolari. Faci lista de materiale. Estimare de costuri. Te gândeşti şi la bani, şi la calitate. Iniţiativă. Imaginaţie. Perspectivă. Puteai să foloseşti orice fel de ingredient. „Chiar şi paste”, zice Maria. Paste de mâncat? “Da”, surâde, văzând surprinderea mea.
La final, fiecare echipă vine cu prototipul. Care va fi verificat. Cum se verifică? Iei un ou crud şi îl pui în spatele fuselajului, care e ca un fel de scut. În faţă, un arzător, în genul unui pistol. Se dă drumul la flacără. Dacă oul rămâne întreg, atunci se cheamă că ai făcut un fuselaj de calitate.
Elicopter prăbuşit. Salvare de urgenţă
Alt exerciţiu. De construit o paraşută. În miniatură. Pungi, hârtie, sfoară, sticle din plastic, beţişoare. Trebuie s-o faci să plutească, atunci când i se dă drumul de la înălţime.
Au mai fost şi în pădure, la orientare în teren. Au stat şi pe o platformă care se sprijinea pe un singur picior, amplasat în mijloc. Echipa trebuia să se răspândească pe suprafaţa aceea instabilă, în aşa fel încât să nu se răstoarne. Acţionând toţi ca unul. Li s-a demonstrat că dacă ţipau, nemişcaţi fiind, numai vibraţiile acelea produse în corp puteau să destabilizeze întregul sistem.
Cel mai complicat era să fii învârtit, legat fiind într-un cadru metalic. Simţind ce este aceea forţă centrifugă.
A venit şi rândul salvării dintr-un elicopter prăbuşit în apă. Situaţie de urgenţă. Eşti în mijlocul unui lac. Ai o singură supapă prin care poţi ieşi. Păstrează-ţi cumpătul! E nevoie de organizare. Spiritul de întrajutorare se face remarcat. Şeful echipei stabileşte ordinea în care fiecare membru iese din cutie. În desăvârşită ordine. Fără panică, în ordine desăvârşită.
Nu în ultimul rând, simularea unui zbor spaţial. Cuplarea cu o altă navă. Maria Dan, de pildă, a fost pilot, în acest caz. Aveai de apăsat pe nişte butoane, într-o anumită ordine.
„Totul se face în echipă, în America”
Maria îşi aminteşte că primise ca misiune să asambleze o rachetă în miniatură. Un kit pe care îl găseşti în orice magazin din America. Nu costă mai mult de 15 dolari. Pare a fi doar o jucărie. Dar nu este. Aici e vorba de a-ţi dezvolta minuţiozitatea. Au şi lansat racheta, cu succes.
„Totul se face în echipă, în America”, observă Luminiţa Ciocaru. Până şi testele de peste an ale elevilor, în şcoli, sau examenele finale, înseamnă mai presus de orice lucrul în cadrul unui proiect comun. Nu e ca la noi, unde la testare eşti singur. „La noi se cultivă individualismul”, o altă remarcă despre diferenţa de viziune asupra educaţiei între două lumi.
Ce aţi aflat până acum despre tabăra aceea din Alabama sunt doar câteva exemple dintr-o multitudine de activităţi. Acum însă urmează o întrebare de căpătâi. Ce au reuşit româncele noastre să schimbe în propria lor şcoală, întorcându-se cu o asemenea experienţă, şi de viaţă, şi de profesie.
Ei, ca la noi, cum îmi dau de înţeles. Trebuie să împaci şi capra, şi varza. Ai o programă obligatorie pe care s-o respecţi. Poţi, în schimb, să intri în teritoriul activităţilor opţionale.
Salut! Sunt robotul Sphero!
Luminiţa mi-l prezintă pe robotul Sphero. E ca o mingiuţă, dintr-un plastic transparent. În interior sunt tot felul de componente metalice. Ai zice că e o jucărie. Nu e. Profesoara are şi o tabletă. O conectează, prin unde, la ghemotoc. Apoi cu degetul desenează pe ecran un zig-zag. Aceasta e traiectoria pe care o va urma mingiuţa. Îi dă semnalul de start, după ce a pus-o pe podea. Aparatul îşi aprinde pe dată beculeţele. Semn că a înţeles ce i s-a cerut. Urmează exact acel drum. Vă explic lucrurile astea aşa, ca un profan. Joaca asta, în aparenţă, are o întrebuinţare clară pentru elevii de la clasa a IX-a. „Ei au algoritmi pe care nu-i înţeleg cum se aplică”. Tableta şi roboţelul i-au luminat. Copiii au făcut un labirint, programând traiectoria sfârlezei umblătoare. „Au sesizat mişcarea, au măsurat, au scris un program, în funcţie de problema cerută”. Noţiuni de Matematică, de Fizică. Dincolo de cifre, înţelegere…
Alo, aici „Legomindstons EV3”!
Fac, în continuare, cunoştinţă cu o altă specie, la fel de metalică, şi didactică. Se numeşte „Legomindstons EV3”. Are formă umanoidă, de data asta. Şi el cu tot felul de echipamente în interior. „Senzori care imprimă direcţia şi mişcarea”, vine iluminarea. Noţiunea de Lego este fără echivoc. Roboţelul poate fi desfăcut şi reasamblat în sute de variante. Din nou despre Matematică, Fizică. „Elevii înţeleg, la modul practic, noţiuni elementare de programare”.
În laboratorul lui Dexter
boţei şi multe alte kit-uri într-o sală de clasă transformată în „Laboratorul Dexter”. Mă credeţi dacă vă spun că nu-mi venea să mai plec de acolo?!
Aşadar cinci roboţi. Mingiuţele adică, cele de la început. Şi doi fraţi de-ai lor mai mari, asamblaţi. Plus o sumedenie de componente prin cutii, care aşteaptă şi ele să se alinieze în mâinile elevilor.
Şi alte jucării, cu ghilimelele de rigoare, evident. De exemplu, un set cu elemente gravitaţionale. Altul pentru construirea de rachete cosmice. Văd şi tot felul de roboţei pe care elevii i-au construit din tot felul de sticle, plus hârtie, plastic, carton, în ideea de refolosire a materialelor.
Tot ce văd aici, mă refer la echipamentele acelea sofisticate, are la bază un proiect „Erasmus+”, intitulat “SUPEER”, în valoare de 3.500 de euro, pe care şcoala l-a câştigat cu doi ani în urmă.
Din banii aceia a fost construită şi o sferă, în curtea din faţă a liceului. Un fel de seră. Arată ca un iglu mai mare, acoperit cu o folie specială, adusă din Austria, întinsă pe o structură din lemn. În interior se menţine, fără aportul unei surse de căldură, o atmosferă plăcută, în ciuda gerului din aceste zile. Este începutul unei baze didactice. Despre natură.
Învăţarea prin colaborare
În şcoală se merge tot mai mult pe ideea de echipă. De pildă, elevii au o lecţie. Se împart în grupuri de câte doi sau trei. Aleg o anume temă, extrasă din cadrul acelei forme de pregătire. Ce au ales vor dezvolta ulterior. Împreună. Ca apoi să prezinte rezultatul. În faţa clasei.
Mai departe, „Festivalul ştiinţelor”, deja o tradiţie a ultimilor ani, în luna mai. Şcolarii trag la sorţi câte o ţară. Tot pe echipe, evident, pe care o vor prezenta apoi sub toate aspectele ideilor şi realizărilor pe care oamenii le-au avut de-a lungul istoriei în acel stat.
Părinţii sunt şi ei atraşi într-un alt joc al solidarităţii, între generaţii. Construind împreună cu odraslele lor maşinuţe. Din orice fel de material. Dacă mai au şi motoraşe, în aşa fel încât să fie teleghidate, cu atât mai mare uimirea.
Un alt gen de colaborare între vârste diferite, în cazul sferei în care sunt seminţe de plante şi de arbori. Elevii mari, de la clasele de ştiinţe, merg împreună cu colegii lor mai mici şi le explică.
„Săptămâna spaţiului cosmic”. Eveniment anual, în octombrie. Sunt invitaţi elevi şi din alte licee din Bucureşti. O idee interesantă, în acest caz, fiind adolescenţi de la acele şcoli unde învaţă şi reprezentanţii unor minorităţi.
Se constituie grupuri, fără a se ţine cont de etnie, totul bazat numai pe buna conlucrare. Împărţirea sarcinilor de lucru. Ai o temă, prezinţi nu ştiu ce planetă. La final, elevii din cadrul minorităţilor vorbesc despre rezultatul muncii lor. În graiul propriu. O modalitate de a învăţa ce e comuniunea şi înţelegerea. Dincolo de statistici, de hărţi, rapoarte.
„Dascălul e un model pentru elevii săi”
În viaţă nimic nu e întâmplător. Maria Dan îşi aminteşte de oraşul natal, Constanţa, de Liceul „Mircea cel Bătrân”. Şi în special de profesorul ei de Matematică, Ioan Băraru, care a învăţat-o, mai presus de radicali, că ştiinţa trebuie înţeleasă prin metode practice, aplicabile.
Altfel, doamna din faţa mea pare că a fost sortită să fie dascăl. De Matematică. Din moment ce părinţii ei au fost, la rându-le, profesori. De Matematică! „Şapte profesori în familia mea”, adică şi un frate din partea tatălui, şi câteva rude dinspre mamă.
Ce este profesorul, doamnă? Care e definiţia acestei meserii? “Dascălul e un model pentru elevii săi. De conduită, de învăţătură, de idealuri. Elevii preiau din idealurile profesorului. Dascălul trebuie să fie prieten cu elevii lui”, spune cea care nu se mai miră, de ani buni, de când tot îi bat la uşă foşti absolvenţi. Vin să o vadă. Sunt legături de suflet care nu se rup nicicând.
Un puşti de clasa a IX-a uimeşte Universitatea Politehnică
A te mişca într-un alt ritm, ca profesor, ca programă şcolară, nu e doar un moft. E o necesitate, mă face să înţeleg directoarea Maria Dan. Vorbeşte despre copiii care bat an de an la porţile şcolii, de o inteligenţă neaşteptată, şi cu gânduri de o profunzime care te lasă mut. Acestora trebuie să le răspunzi, tu, ca şcoală, pe măsură, prin programe educative adaptate la realitatea zilei şi în special la năzuinţele lor. „Pentru ei este tot efortul nostru”.
Sunt condus spre o clasă a IX-a. Fac cunoştinţă cu unul dintre acei tineri sclipitori, pentru ca exemplificarea de mai devreme să nu fie în van. Se numeşte Andrei Chesaru. E pasionat de Electronică. Ştie ce vrea de la viaţă. Să devină inginer. Vorbeşte despre meseria de proiectant de circuite.
Povestea lui e foarte interesantă. Anul acesta, în cadrul „Săptămânii altfel”, a fost în vizită la Universitatea Politehnică. Acolo a văzut un robot proiectat şi realizat de studenţi. Andrei i-a îmbunătăţit caracteristicile tehnice, uimind pe toată lumea, în special pe profesorii universitari.
Toţi l-au întrebat după aceea cum de stăpâneşte atât de bine un asemenea domeniu. lucruri. El le-a explicat că a învăţat acasă, singur. A văzut pe Internet tineri, ca şi el, din alte ţări, care au conceput instalaţii. Construind case inteligente care îndeplinesc felurite sarcini. S-a apucat şi Andrei să experimenteze. Părinţii l-au susţinut din capul locului.
Politehniştii i-au propus puştiului de 15 ani să vină la facultate şi să înveţe tot felul de lucruri despre programare, roboţi şi alte lucruri. Mai ales că robotica nu e în programa de liceu. Zis şi făcut. Ei bine, de o lună a început acest program. Marţea şi vinerea, de la ora 10 dimineaţa. Fără să-şi neglijeze programul de elev. La liceu are ore după-amiaza.
E un copilandru care trepidează de pasiune. Şi care ştie să te privească drept în ochi atunci când vorbeşte cu tine.
„Vedeţi? Acestea sunt generaţiile care vin din urmă”, cu emoţie îşi priveşte Maria discipolul, în timp ce le fac o poză.