La 10 km de Brașov, se află Mânăstirea Șinca Veche. Aici, patru călugărițe au grijă de cel mai cochet schit din România. În timp ce maicile se roagă pentru iertarea românilor, localnicii le lasă fără economii.
Săptămâna Mare a Paștelui reprezintă pentru cinci femei, patru măicuțe și o civilă care testează viața monahală, cea mai frumoasă perioadă din an, deși în acest răstimp ele mănâncă o dată pe zi, muncesc fiecare cât pentru trei, nu au zile libere și se roagă zilnic 330 de minute.
Pe DN73A, între localitățile brașovene Zărnești și Șercaia, se află comuna Șinca Veche, unde se află și schitul cu același nume. Cei 20 de km trec printr-un mic Rai ce aduce cu imaginile Apusenilor.
Pentru ca totul să semene cu o călătorie prin Eden, din sat și până la lăcaș sunt alți trei kilometri de drum asfaltat, ale căror tablouri rivalizează cu peisajele Transalpinei, oferind senzația că te afli pe un drum miraculos.
Mânăstirea seamănă cu un muzeu al credinței, gardurile sunt împletite din nuiele, cărările sunt în trepte, iar în curte - niciun vreasc nu e așezat la întâmplare.
Minunile sunt măicuțele
După toate aceste imagini pe care le admiri cu teamă să nu clipești prea lung și să pierzi microsecunde prețioase de a privi un colț de Rai, urmează o surpriză și mai plăcută: maicile schitului. Dacă pentru mulți dintre noi, Paștele înseamnă șansa unor zile libere pentru relaxare, pentru călugărițele de la Șinca Veche Săptămâna Mare aduce un program infernal. Cu toate acestea, stareța Serafima Antofe (38 de ani) ne spune cu zâmbetul pe buze: „Acum este cea mai frumoasă perioadă a anului pentru noi. Ni se umple sufletul de bucurie”. Asta după ce ne-a povestit 30 de minute programul și pregătirile din Săptămâna Paștelui.
06.00-06.30. Trezirea.
07.00. Prima repriză de rugăciuni care ține două ore.
„Uneori, în timpul rugăciunilor ajungem și la plâns, la botezul lacrimilor. Acum să nu credeți că suntem niște plângăcioase. Se întâmplă mai rar. Acest botez ajută la iertarea păcatelor noastre și ale celorlalți. Pentru că ne rugăm pentru cei care vin la noi la schit și ne lasă un pomelnic sau ne povestesc problemele din viața lor”, ne dezvăluie stareța. În timp ce explică cu patimă, o întreb despre camerele video din magazinul cu suveniruri. „Localnicii ne furau și a trebuit să facem asta”, este răspunsul primit.
09.00. Nu e timpul micului dejun, ci pentru muncă. „Suntem împărțite săptămânal: una la bucătărie, una la curățenie pe afară, una în biserică, una în atelierul de pictură”, ne mai spune Serafima.
15.00. Măicuțele se adună în bucătărie pentru a lua micul dejun, prânzul și cina. Au o singură masă în Săptămâna Mare. Luni - joi au mâncare uscată, iar vineri e mâncare de post, fără ulei. Sâmbătă se ține post negru până la slujba de Înviere. Duminică au dezlegare la pește și la lactate. „Nu mâncăm carne nici în restul anului, doar pește”, adaugă maica Serafima.
Meniul singurei mese din zi: pâine, zacuscă, ceapă, măsline, cartofi copți, mere și pateu vegetal. Nu beau apă sau cola, ci un aromat ceai de busuioc cu lămâie, care are un gust foarte bun.
17.00. La rând, este cea de-a doua repriză de rugăciune, ține tot două ore.
19.00. Acum se verifică împrejurimile.
20.00. Se închide grota rupestră din apropiere. Până la ora 22.00 au o perioadă în care împletesc munca și odihna. Niciodată nu se uită la televizor. „Pentru că nu avem, sper să nu aducem vreodată, deși în unele mânăstiri sunt. Dacă se întâmplă ceva important, aflăm de la turiști, de la săteni. Vin și se plâng de probleme, de certuri, de politicieni etc. Așa că aflăm repede orice se întâmplă”, glumește măicuța Serafima Antofe.
22.00-23.30. Cea de-a treia repriză de rugăciune.
24.00. Măicuțele se retrag în chiliile moderne, asemănătoare cu o cameră de pensiune...
Poveștile vindecărilor moaștelor
Sfântului Nectarie Lăcașul a fost ridicat, în 2006, de Fundația Ortodox-Culturală „Maica Sfântă – Bucuria Neașteptată”, care a cerut Arhiepiscopiei Ardealului un schit lângă grota rupestră din apropiere. Inițial, a fost o mânăstire de călugări, însă, din 2009, a devenit una de măicuțe. Sătenii din Șinca spun că monahii erau petrecăreți. La schit se găsesc și moaștele Sfântului vindecător Nectarie (foto). „Le-am cerut celor care cred că au fost ajutați, că să-și scrie povestea. Îmi amintesc de cea a unui bucureștean bolnav de cancer. După ce s-a rugat la moaște, a găsit un medic care l-a vindecat”, își amintește Serafima.
Lumina Învierii vine din grotă
În Joia Mare, măicuțele pregătesc o sută de ouă roșii, cozonacul și pasca. „Anul acesta vrem să facem 1.000 de caserole mici cu pască, ca să le dăm oamenilor care asistă la slujba Învierii aici. Anul trecut am avut 700 și nu ne-au ajuns”, spune maica Serafima. Lumina slujbei de Înviere este luată din grota rupestră care era lăcaș de cult în secolul XIII pentru călugării care fugeau de prigoana austroungară: „Se formează un șir impresionant de oameni. Parcă ar fi un urcuș al luminii de la grotă la schit”. La ora 5.00 dimineața, maicile se retrag în chilii. Trezirea este peste două ore.
Cele patru greșeli
„Știți, eu nu-mi imaginez cum poate să trăiască un om fără să creadă în Dumnezeu!?Ce fel de viață goală cred că este! Oamenii găsesc resurse să creadă în mândria lor, în orgoliul lor, în dreptul lor de a greși, dar nu vor să aibă credință pentru Dumnezeu”, îmi spune Serafima Antofe, imediat ce i-am zis mândru că nu prea cred în El. Pentru a scăpa de surprinzătoarea rușine care mă cuprinsese, cum ne aflam în magazinul de suveniruri, o întreb pe stareță cam ce cumpără mai des vizitatorii.
Cu un imens simț al umorului, răspunde: „Puteți să vă uitați la podea. Unde e mai roasă, acolo oamenii cumpără mai mult. Unde lacul este neluat, acolo nu prea au tragere să-și dea banii la schimb”. Când mă uit în jos, observ că podeaua era roasă la brățările de mână de 5 lei și avea unele pete de lac lipsă la icoanele mari de 200 de lei. Lemnul avea lacul aproape intact, în zona cărților de rugăciuni mai groase.
Profesoară de franceză
Cu o statură de 1,65 metri, cu o voce blândă și cu ticul de a-și freca mâinile când oferă informații personale, maica (originară din Medgidia - Constanța) s-a călugărit la 23 de ani la Mânăstirea Bistrița, județul Vâlcea. A predat patru ani limba franceză în București, unde a făcut și studiile de filologie, franceză-italiană.
„Eu m-am dus la această mânăstire (n.r.- Bistrița), prin 1997, să văd o colegă de facultate. Am fost uimită de viața de acolo și de maica stareță Mihaela Tamaș. Când am întâlnit-o, mi-a spus imediat: «Tu o să ajungi să propovăduiești cuvântul lui Dumnezeu». Niciodată nu mă gândisem să mă călugăresc”, își reamintește Serafima.
„Nimeni nu ar trebui să urască”
După doi ani de cochetat cu viața monahală, în 1999, a devenit maică, spre disperarea părinților. Spune că nu a fost vorba de vreo dezamăgire, ci s-a îndrăgostit de armonia vieții monahale.
A ajuns mâna dreaptă a stareței de la Bistrița, așa că în 2009, când i-a cerut să se mute la Șinca Veche, nu s-a bucurat. „Călugăria înseamnă și ascultare, așa că am făcut- o”, ne spune Serafima. Stareța recunoaște că păcate sunt și la mânăstire.
1. Nestatornicia: „Cel mai greu de luptat este cu acest mod de viață. Mulți doresc să renunțe, nu este ușor. Aici, doar eu sunt de la început, restul s-au mai schimbat”.
2. Răutatea: „A avea gânduri de răutate, de invidie”.
3. Mândria: „De fapt, mândria este baza oricărui păcat”.
4. Ura: „Uneori îmi trec gânduri de ură, dar nu sunt statornice. Nu pot spune că am urât sau urăsc pe cineva. Nimeni nu ar trebui să urască”.