Aşa cum ştiţi cu toţii, „republicanizarea” Franţei a debutat în ziua de 14 iulie 1789, când cu căderea Bastiliei... Povestea o cunoaşteţi!
40.000 de „revoluţionari” au dat buzna la „locaţie”, ca să caute praf de puşcă, în schimb, au pus mâna pe 30.000 de puşti şi 12 tunuri aflate în fortăreaţă. (NOTĂ: Lângă ea, există şi o anecdotă: în seara de 14 iulie, Ducele de Liancourt dă fuga la Versailles să-l informeze pe Rege. Acesta strigă incredul: „Mais, c’est une révolte?!”. La care, consilierul îi răspunde, vizionar: „Non, Sire, c’est une révolution!”).
După ce au dărâmat zidurile fortului (Bastille vine de la „bastide”, care înseamnă „fortificaţie”... când a început construcţia ei, în 1357, scopul principal era de a apăra Parisul de invazia englezilor!), deci, înfierbântaţii au descoperit că, unde ei se aşteptau să găsească o târlă de deţinuţi – pe care ei să-i elibereze glorios – închisoarea era aproape goală.
Celor şapte captivi, roşii în obraji, plesnind de sănătate, căci aveau un regim de „cinci stele” (NOTĂ: cunoaştem acest detaliu şi mai târziu, în ţara noastră, prin operele nemuritoare scrise după gratii!), le-a venit tare greu să priceapă de ce poporul ţinea să-i elibereze. Cu toţii, erau acolo un idiot, patru escroci şi doi „oameni de bine”... Cam slăbuţ pentru o revoluţie – veţi spune!
Dar nu uitaţi că perioada sângeroasă („La Terreur”) urma să vină mai târziu (între 5 septembrie 1793 şi 28 iulie 1794, culminând cu dictatura lui Robespierre şi instituirea Comitetului Salvării Naţionale(!!!)... he-heee, încă de pe atunci datează formula interimatului revoluţionar!). Căci, dacă la confruntarea din 14 iulie, statisticile întocmite sub supravegherea strictă a lui La Fayette (proaspăt numit şeful Gărzii Naţionale din Paris) menţionează 83 de morţi, dintre care 19 văduve şi 5 orfani, ei bine, în timpul dictaturii iacobine, execuţiile în masă ale „duşmanilor revoluţiei” au depăşit zecile de mii în întreaga Franţă (peste 25.000 la modul sumar!), dintre care, 16.594 (şi 2.639 „doar” la Paris!), au fost ghilotinaţi.
Au stat sub „briciul naţional”, simbolul cauzei Revoluţiei, o sumedenie de capete, de la Ludovic al XVI-lea, Marie- Antoinette, Louis Philippe II (Duce de Orléans zis L’Égalité) şi Madame Roland, o grămadă de girondini şi mulţi mulţi alţii, printre care, şi savantul Antoine Lavoisier(!).
Toate aceste gânduri suspinate reflexiv mi-au fost prilejuite de o descoperire uşor lugubră, chiar îndurerată, pe care am făcut-o în cele câteva ore petrecute la Saint-Denis. Nu e nevoie să vă amintesc ce a ajuns, ce este, cum miroase şi ce înseamnă astăzi acest cartier din nordul Parisului.
Motivul secreţiei nervoase este strada ce leagă două bijuterii ale creştinătăţii. La un capăt, Bazilica Saint-Denis, numită aşa din epoca merovingiană, a cărei construcţie a început în 1135 şi care este, totodată, necropola regilor Franţei, de la Robertieni şi Capeţieni în linie directă, precum şi a câtorva regi merovingieni şi carolingieni.
Iar, la capătul celălalt, l’Église Saint-Denys de l’Estrée, citată pentru prima oară în 834, în „Miracula sancti Dyionisii” şi pe locul căreia, în epoca merovingiană, s-a aflat un prim lăcaş de cult dedicat Sfântului Denis, construit pe calea galo-romană Via Strata (de unde, şi l’Estrée). Între ele, se întinde acum, în izuri fetide şi rapăn, umbra neagră a Islamului...
Iar, ca o ironie tragică, strada se numeşte rue de la République.Adică exact aceea care a trimis sub ghilotină nu doar capul puterii monarhice unse de Dumnezeu, ci şi Crucea (iată că absenţa ei prin abolire permite, astăzi, invazia agresivă a Semilunii... Dar nu insistăm!).
Bref! Dacă din istorie, scădem Bastilia şi adunăm cele peste 50.000 de castele de pe întreg teritoriul Franţei şi mai punem în plus doar Versailles (că nu degeaba l-a ales sprinţarul nostalgic „Jupiter” ca loc de primire a lui Vl. Putin!) şi, după aceea, recalculăm distanţa dintre cele două biserici din Saint-Denis, eliminând, totodată, fără milă (bine, fie! ghilotinăm...) rue de la Republique, rezultatul dă, văzută cu ochii minţii, o nouă imagine a Franţei. Din Paris, cu drag, Alice!