Saltul pare a fi tipul de dezvoltare al României, genul nostru de trece prin istorie. „Ardem etape” este, deja, un clişeu pentru orice discurs despre creşterea naţiunii şi a statului nostru.
O spunem, adesea, cu mîndrie. Adică, noi sîntem în stare să facem rapid ceea ce alţii fac îndelung. Facem, însă, doar în aparenţă acelaşi lucru, căci dezvoltarea explozivă este superficială şi dezechilibrată, în vreme ce dezvoltarea lentă, pas cu pas, prin acumulare, e cuprinzătoare şi temeinică. Noi nu cunoaştem acumularea pînă la masa critică care generează o altă calitate, noi nu cunoaştem vîrste istorice pe care le consumăm pînă la ultima consecinţă, noi nu cunoaştem beneficiile fructificării fără rest ale unui timp istoric. Dialectica, la noi, e pripită. Aşa se explică de ce părţi ale României de astăzi trăiesc în Evul Mediu tîrziu, altele sînt în faze incipiente ale modernităţii şi altele se risipesc postmodern. Noi nu mergem înainte cu toții. Să nu ne iluzionăm: nimeni nu trăieşte în afara istoriei şi, chiar dacă ar fi aşa, nu există nici o glorie în abandonul timpului. Mai găsesc ici-colo oameni entuziasmaţi în faţa înapoierii de la sate, spunînd că, iată, eternitatea sălăşluieşte în podul dărăpănat al cîte unui moş Ion. Nu ştiu exact dacă este o reminiscenţă a unei educaţii şcolare păşuniste sau, pur şi simplu, dorul de altceva al unuia care simte cum viaţa cotidiană îi erodează fiinţa. Dar, şi într-un caz, şi în celălalt, este o minciună frumoasă.
În 1850, eram divizaţi în teritorii aparţinînd unor imperii mai mult sau mai puţin decrepite şi trăiam un ev mediu etern. Doar 75 de ani mai tîrziu, realizasem totul: eram un stat unitar, cam în forma în care sîntem şi astăzi, eram independenţi, aveam o democraţie mulţumitoare, după standardele epocii, o Constituţie socotită printre cele mai rafinate din Europa, o economie prosperă şi eram deplin racordaţi culturalmente la spaţiul european. Am stagnat mioritic vreme de secole şi, în trei generaţii, am realizat un salt de neimaginat, ajungînd la un nivel de dezvoltare care, în ritm normal, ar fi fost parcurs în secole. Nu am apucat să consolidăm modernitatea capitalistă că a venit un lung şir de dictaturi, terminînd cu cea comunistă, care era să ne termine definitiv. După 1930, am alunecat, iarăşi, în bezna împietririi. Din 1990 pînă în 2007, adică în numai 17 ani, România a făcut, din nou, un salt uluitor. Am ajuns în Uniunea Europeană şi în NATO, cu tot ce presupune această dublă apartenenţă, atît din punct de vedere politic, cît şi din punct de vedere economic. Aderarea la Uniunea Europeană a fost ultimul mare proiect istoric căruia i s-au subsumat mai toate energiile naţionale disponibile, cîte şi cum erau ele. Nimic comparabil nu se mai zărește la orizont. Deşi nu ne stă în fire, poate că ar trebui să folosim acest moment de respiro pentru a trage cîteva învăţăminte din acest ultim salt. Şi, cred, lecţia cea mai importantă este că un scop istoric de anvergură - aşa cum a fost aderarea la Uniunea Europeană - nu poate fi atins decît prin efort colectiv.
Ştiu cît de sensibil este poporul meu la figura eroului, a marelui conducător, a omului providenţial, care ne trage pe toţi înainte, după el. Mărturisesc că şi eu sînt sensibil la asta. Dar lumea de astăzi pare a fi astfel alcătuită, încît eroii nu mai au loc. Sau, poate, eroii nu mai sînt personaje luminate, exponenţi ai unui destin măreţ care schimbă lumea, ci lideri disciplinaţi, rutinaţi şi prudenţi. În orice caz, saltul românesc nu poate fi decît operă colectivă. Iar noi, cel mai adesea, nici nu băgăm de seamă că tocmai am trăit un mare moment de solidaritate naţională. Îl uităm repede. Mai mult, îl demitizăm înainte ca timpul să îl consacre ca mit fondator.
Într-o scrisoare adresată intelectualilor români acum mai mulţi ani, Gaspar Miklos Tamas îşi exprima uimirea faţă de voluptatea cu care ne devorăm singuri miturile naţionale. Filozoful maghiar se referea la felul în care am distrus cu totul mitul Revoluţiei din 1989. Evenimentul avea absolut toate datele ca să devină mit naţional: poporul revoltat, de-o parte, dictatura cea mai feroce, de partea cealaltă, eroism şi solidaritate naţională, jertfă, vis colectiv de libertate, victorie. Am avut grijă să nuanţăm imediat: poporul nu era chiar revoltat, dictatura nu era chiar aşa de rea, totul a fost orchestrat de servicii secrete străine, au murit cîţiva inocenţi, dar cei mai mulţi au murit din prostie, victoria a fost doar a unora şi... care libertate? Jubilația suspectă cu care nu credem în nimic, scepticismul ridicat la puterea conspiraţionismului şi blocarea exerciţiului acelor simţuri sociale care presupun încredere sînt, probabil, şi cauza incapacităţii noastre de a primi lecţiile salturilor istorice pe care le facem. A doua lecţie care se impune mi se pare că derivă din însăşi natura saltului. Unii, destul de mulţi, rămîn în urmă. Saltul se produce şi cu ei, dar fără ei în acelaşi timp. Este un paradox şi nu e de mirare că ne plac atît de mult paradoxurile. Am impresia că viaţa noastră nu poate să fie explicată mulţumitor decît în termeni paradoxali. Saltul este un exerciţiu colectiv, se petrece pentru noi toţi. Totuşi, sînt atît de puţini cei care îl fac. Pînă la următorul salt, oricînd va fi el să se întîmple, stăm cuminţi şi îi aşteptăm şi pe ceilalţi să ne ajungă din urmă. Dar mulţi dintre ei nu vor ajunge niciodată.