În 1951, când toate delicatesele se găseau extrem de greu în România- cafeaua veritabilă nu făcea excepție -, Ion Barbu obișnuia (încă) să servească micul dejun în buricul Bucureștiului, la restaurantul Capșa. Lucra și bea multă cafea. Asta până când un chelner i-a adus la masă, în loc de licoarea magică, resturile filtrului! Matematicianul-poet a explodata pur și simplu de indignare, consemnând într-o condică evenimentul. Vi-l prezentăm mai jos. Este mai savuros decât o cafea bună.
„Nu vin la cafenea nici să fac afaceri, nici să stau de vorbă. Vin să-mi fac munca mea de matematician care are din păcate nevoie de excitantul cafelei. Mă costă bani și sănătate, dar nevoia e imperioasă. Filtrul care mi se servește uneori e o contrafacere. Desigur, apa dulceagă și neagră, ce mi se servește sub acest nume, nu face 200 de lei! Declar că această neregulă aplicată mie, pentru care cafeneaua e un fel de cabinet de lucru, înseamnă pur și simplu sabotagiu. Lucrez în cadrul planului cincinal la un tratat de matematice (și, în calitate de scriitor, la o traducere din Shakespeare). Fac vinovați pe funcționarii puțin scrupuloși, care falsifică filtrul, de întîrzierea muncii mele.” D. Barbilian (scriitorul Ion Barbu) Profesor la Universitatea C. I. Parhon Membru al Uniunii Scriitorilor din R.P.R.”
Aceasta scrisoare senzațională aparține celui cunoscut sub numele de Ion Barbu, matematician și poet. A fost scrisă dupa un scandal memorabil. Profesorul Dan Barbilian, dar si unul dintre cei mai mari poeți ai noștri, venea dimineața foarte devreme la Capșa: „Băiete, un filtru!”. Și scria, filă după filă, lecția la axiomatică. Dupa ce lecția era terminată: „Băiete, încă un filtru!”.
Era anul 1951, sărăcie mare, stocul de cafea se subțiase și la Capșa. Ce să mai facă și băiatul? A folosit resturile filtrelor consumate. Cafeaua-apă chioară l-a enervat pe matematicianul-poet, care a umplut condica de reclamații, vociferând jumătate de oră: „N-am să mai calc vreodată în această speluncă!”.