SĂ APĂSĂM PE BUTTON! | ALICE ÎN ȚARA NETERMINATĂ

Să fie limpede, pe Benjamin Button! Personajul acela fabulos, care, aduc pios aminte celor care, citind câte ceva dintre minunăţiile triste ale lui F. Scott Fitzgerald, n-au pus geană peste geană (nu, n-are nicio legătură cu Geoană!).

 Acel prunc născut bătrân, în familia lui Roger Button din Baltimore, şi care, odată cu vârsta, în loc să crească, se miceşte, devine mai tânăr, şi mai tânăr, apoi, adolescent, ajungând mult mai mic decât însuşi nepotul său, apoi copil şi, în fine, sugar, deodată dispare. Ca şi cum nici n-ar fi existat.

Mi-am adus aminte de el, ieri, vorbind la telefon – după ani şi ani – cu unul dintre cei mai dragi prieteni ai mei (cel care m-a trimis în lumea literară, de fapt!), scriitorul Radu Cosaşu. Autorul unui celebru text, intitulat „O, noi, scottfitzgeraldienii” – acea cronică stranie la un concert pentru durere şi destin (în solo major!), acea litanie sfâşietoare, acea jelanie ce încremeneşte orice suflet, oricât de zglobiu  – apărut cândva, în timpuri imemoriale, adică acum vreo 40 de ani.

Era, de fapt, un bocet cult, fără lacrimi, doar ca un strigăt disperat, despre un text al lui Scott, un eseu (unul dintre cele mai faimoase ale secolului XX), o nimicură epică, numită „The Crack-Up” (Fisura), scris în 1936 – deci, cu patru ani înainte de sfârşit – ce avea ca singură temă criza scriitorului care nu mai putea scrie. Un eseu care începe aşa: „Of course all life is a process of breaking down ....”.

Da, tânărul bătrân Scott – în vârstă de numai 40 de ani – avea dreptatea lui: oricât ne-am preface noi, oricât ne-am da noi de ceasul vieţii, nu suntem altceva, cu toţii, decât nişte bieţi „scottfitzgeraldieni”. Eroii unei drame dureroase ce se desfăşoară de-o eternitate şi ceva pe „scena lumii”. Suntem orfanii loviţi de o năucitoare derută. Suntem buimacii prin (şi ieşiţi din…) excelenţă Căci nu mai ştim exact cine şi ce suntem. Suntem Jay Gatsby – povestea succesului? Sau suntem Benjamin Button – povestea întoarcerii în increat?

Auzind din nou vocea prietenului meu, Radu Cosaşu, am apăsat pe „butonul” nuclear al iubirii memoriei de dindărătul Timpului. Mi-am adus aminte de „bătrâneţile” mele frumoase ca o neistovită poveste despre un apus de soare la răsărit!