Pe la mijlocul secolului trecut, antropologii americani care studiau societățile primitive făceau distincția între ”culturi ale rușinii” și ”culturi ale vinovăției”. Distincția venea, în principal, de la valoarea supremă pe care omul o căuta în rudimentul de societate în care trăia: dacă alerga după reputație, celebritate și recunoaștere socială atunci se ferea de rușine, ceea ce însemna că trăia într-o ”cultură a rușinii”; dacă vroia o conștiință curată, împăcarea cu sine și liniște interioară, atunci trebuia să fugă de vinovății, ceea ce însemna că trăia într-o ”cultură a vinovăției”.
Sigur, această împărțire este foarte schematică și pierde, fatalmente, multe nuanțe, dar mi-am adus aminte de o pagină citită mai demult într-o carte foarte bună despre această distincție cînd am văzut cu cîtă nerușinare se aruncă vinovățiile de colo în lumea românească de azi.
Cartea la care mă refer se intitulează „Dialectica spiritului grec”, a fost scrisă de E.R.Dodds și a apărut la noi, în 1983, la Editura Meridiane, cu o prefață briantă semnată Petru Creția. Titlul original al lucrării, publicată de reputatul elenist irlandez în 1951, este „The Greeks and the Irrational”, dar cuvîntul ”irațional” era imposibil pe coperta unei cărți a anilor 1980, în vreme ce cuvîntul ”dialectică” era cu adevărat în grațiile cenzurii de-atunci. Pentru cine nu știe, editorii vremii reușeau să plaseze publicului cărți discutabile ideologic din perspectiva cenzurii comuniste modificînd cîte un cuvînt pe copertă. În această lucrare, chiar la articulația primelor două capitole, Dodds face o interesantă discuție cu privire la natura culturii grecești, din perspectiva binomului rușine - vinovăție. Astfel, aflăm că în vremea homerică, Grecia era fără discuție o cultură a rușinii, dar că la finele perioadei clasice și începutul perioadei eleniste se produce o schimbare și, ca să zic așa, dă rușinea pe vinovăție. Noi, astăzi, sub influența decisivă a creștinismului, trăim o cultură a vinovăției.
Desigur, instituția morală a rușinii nu a dispărut niciodată, chiar dacă vinovăția s-a așezat mai greu în sufletul nostru colectiv. În Grecia antică, explică Dodds, trecerea de la civilizația rușinii la civilizația vinovăției s-a făcut cu preluarea tuturor mecanismelor de apărare împotriva rușinii și transformarea lor în mecanisme de apărare împotriva vinovăției. Dintre ele, cel mai des întîlnit era proiectarea rușinii/vinovăției asupra altuia; apărarea de rușine/vinovăție prin aruncarea ei asupra altuia. Nimic nou, nu-i așa? Propria eliberare de vinovăție se face, cel mai adesea, prin aruncarea poverii pe alți umeri. Îndeletnicirea este, asta vreau să spun referindumă la cartea lui Dodds, veche de cînd lumea. În fond, cînd Nietzsche cerea abandonarea creștinismului pentru ca omul să poată sprinta spre statutul de supra-om chiar la asta se referea – la abandonarea vinovăției precum abandonezi un sac greu, plin cu pietre, pe care-l porți pe umeri.
Nietzsche nu spunea că sacul trebuie aruncat pe umerii altuia, ci că trebuie aruncat pur și simplu. Poate că de aceea nu a prins chemarea lui. Nietzsche avea totul ca să poată isca o revoluție: verb clar și penetrant, inteligență pugnace, nebunie și curățenie, martiraj și program. Și totuși, nu a reușit mai nimic în afara cîtorva cărți obligatorii la școlile de filozofie și unele formule devenite clișee în verbiajul cu pretenții intelectuale. Părerea mea este că nu a reușit mai mult pentru că nu a spus unde să fie aruncat sacul cu vinovății. Dacă identifica recipientul, se putea naște o mișcare amplă pentru o lume nouă. Așa cum, de pildă, găsise Marx cu puțin timp înaintea lui. Oamenii nu vor doar să aibă puterea de a abandona vinovățiile, ei vor să împovăreze pe alții cu ele. Marx a înțeles asta și a propus unei clase sociale – proletariatul – să își arunce sacul cu vinovății pe umerii alteia – capitaliștii – pînă cînd o pun la pămînt cu totul. Victoria revoluției comuniste echivala cu lichidarea capitaliștilor dimpreună cu vinovățiile lumii întregi care ședeau pe umerii lor.
Așa se face că modernitatea și-a adus un pic de aport în acest vechi mecanism al aruncării vinei pe alții: i-a atașat oleacă de plăcere și, mai ales, i-a atașat ipocrizia civismului just. Să demaști vinovați a devenit, iată, nu doar o descărcare de propriul pasiv, ci o nobilă activitate. Să-i găsești pe vinovați este o probă de inteligență detectivistă, căci se știe că vinovații se ascund prin găuri de șoareci. În plus, oricine pleacă în căutarea unui vinovat proiectează imediat ideea că nu este vinovat. Scapi de propria ta vinovăție aruncînd-o altuia. Nu mai ești vinovat dacă ”descoperi” un vinovat!
Să pui sacul greu al vinovăției pe umerii cuiva este, deja, o operă eroică. Iisus, bietul de El, a venit ca să ia vinovățiile întregii lumi pe umerii Lui. Noi, astăzi, nu știm cum să punem tone de vinovății pe umerii celuilalt. Și ni se pare că luptăm pentru dreptate... În general, cum se întîmplă sau nu se întîmplă ceva, se cer măsuri draconice, ocnă grea, damnație perpetuă! Mărturisesc că mă sperie eriniile care se apucă să facă justiție. Nu sîntem în nici un caz, în pericolul de a nu trage la răspundere pe nimeni. Dimporivă, mi se pare mai probabil să devenim excesivi și să executăm, sumar, colateral, și cîțiva nevinovați. Văd de ani mulți cum România a devenit o cultură a plîngerilor penale. Cum a zis unul ceva, sau ți se pare ție că ar fi zis ceva, e de rigoare să faci o plîngere penală. Care, dacă nu-l duce pe ipochimen direct la închisoare, nu a fost corect rezolvată. În deșucheata lume românească, vinovățiile sînt musai penale.
În civilizația rușinii, ispita cea mai mare era aceea de a-l rușina pe celălalt. O puteai face, de pildă, învingîndu-l în luptă sau punîndu-l pe fugă ceea ce te expunea, totuși, unui anume risc pentru că puteai fi tu însuți rușinat dacă nu erai mai bun decît adversarul. Cînd vinovăția a înlocuit încet-încet rușinea în ierarhia marilor poveri omenești, ispita cea mai mare a devenit aceea de a învinovăți pe celălalt - operațiune cu mult mai subtilă și mai puțin riscantă, de aceea și mult mai populară, după cum se vede. Dacă aș fi un reformator social aș propune întoarcerea la cultura rușinii! Era mai bine pentru toată lumea...