Luni, 8 octombrie 2012, mulţi români (chiar şi cei care la Referendum, vii sau morţi, au votat DA) s-au liniştit brusc: Slavă Domnului, Traian Băsescu trăieşte!
De cînd Traian Băsescu s-a întors la Cotroceni, spre disperarea statuii din faţa Palatului, tocită de îmbrăţişările politicianului publicitar Ioan Ghişe, inteligenţa lor se istovea cotidian în efortul de a răspunde la întrebarea: Cel care stă la Cotroceni şi i se spune Preşedintele României, care emite din cînd în cînd texte scrise sau chiar imagini cu el însuşi, e Traian Băsescu sau, cumva, un substitut al acestuia? Întrebarea îşi avea izvorul în comportamentul mai mult ciudat de după Referendum al celui ce-şi spune Traian Băsescu.
Fostul ministru răzvrătit al Transporturilor, fostul primar năbădăios al Bucureştilor, fostul părinte autoritar al PDL ne obişnuise cu imaginea bărbatului politic adevărat, cel care, înainte de a fi politic e bărbat, altfel zis, e un tip care se poartă în aşa fel încît cel care s-ar gîndi să-i sufle-n ciorbă să fie sigur că se va pomeni cu strachina de fiertură răsturnată în cap. Din 1997, cînd a ajuns demnitar, Traian Băsescu ne-a dezvăluit multe dintre trăsăturile firii sale, pînă atunci ştiute doar de familie şi de amici. Printre aceste trăsături, indiscutabil, nu se număra prea marea cumpătare.
Or, după revenirea la Cotroceni, adversarii săi din politică şi din presă, de la băieţii veseli şi iresponsabili, precum Victor Ponta şi Crin Antonescu, pînă la guşterii cu cefe îngroşate de grăsime, precum Dan Voiculescu, şi trecînd prin jurnaliştii negustori de vorbe de-a gata, şi-au făcut din Traian Băsescu ţinta vie a glumelor lor neroade, a atacurilor lor obraznice şi a frustrărilor lor, zise cu voce tare.
Nici una dintre ieşirile de derbedei rămaşi singuri acasă n-a primit o replică fermă şi muşcătoare, cum ne învăţase politicianul Traian Băsescu timp de 14 ani postdecembrişti. Tăcerea încăpăţînată în care se închisese Traian Băsescu, deşi de neînţeles pentru românii care mai cred că politicul înseamnă şi bărbăţie, apărea justificată unora. Răutăcioşii o puneau pe seama temerii de o nouă suspendare.
Senzaţionaliştii o puneau pe seama unei înţelegeri cu trimisul Departamentului de Stat; înţelegere potrivit căreia Bărbatul Înţelept în lumea de puradei iresponsabili a politicii româneşti trebuia să fie el, Traian Băsescu. Profund cugetătorii explicau însă tăcerea lui Traian Băsescu printr-o strategie abilă: Cîtă vreme el, Traian Băsescu, nu răspunde provocărilor, adversarii politici riscă să se sufoce în voma propriei uri. Lipsa unei reacţii la ghionturile făţişe ale adversarilor din USL mai avea, totuşi, o justificare. N-avea însă nici o justificare acceptarea tacită a politicii iresponsabile a Guvernului Ponta. În decembrie 2004, cînd alegerile prezidenţiale au dat cîştigător pe Traian Băsescu, în anturajul lui Adrian Năstase umbla următorul consemn: PSD-ul e cîştigătorul alegerilor parlamentare. Partidul va face repede o majoritate parlamentară, cu care se va prezenta la Cotroceni, ca să ceară, pentru Adrian Năstase, postul de premier. Traian Băsescu nu va avea încotro, va trebui să-l desemneze pe Adrian Năstase, şi atunci, avînd noi majoritatea parlamentară, avînd noi Guvernul, Traian Băsescu îşi va rezuma prerogativele constituţionale la cea de a putea mirosi florile din grădina Palatului din Deal fără riscul de a fi fluierat de gardieni.
Viaţa a hotărît altfel. Traian Băsescu a spart alianţa PSD-PC, a convins UDMR şi a făcut o majoritate parlamentară a sa şi, evident, un Guvern al său. El s-a putut manifesta astfel ca Preşedinte jucător. Situaţia lui Traian Băsescu după Referendum părea a fi cea socotită de Adrian Năstase în decembrie 2004. Situaţia unui preşedinte care, deşi ales prin vot direct şi universal, deşi beneficiar al unor prerogative constituţionale clare, asista impasibil la furia veselă cu care liderii USL, parveniţi la Putere, dărîmau prin lovituri de ciubote ruseşti tot ceea ce se înălţase cît de cît, pe meleaguri româneşti, în ultimii 8 ani, în materie de stat de drept şi rigoare de tip occidental. Nici una dintre măsurile năucitoare ale Guvernului Ponta, aşezate sub semnul voinţei de a întoarce România nu la regimul Ceauşescu, ci la regimul Gheorghiu-Dej, n-a fost taxată public de Traian Băsescu. Mult mai grav, deşi prin Constituţie, poate respinge o serie de măsuri, Traian Băsescu a semnat ca primarul tot ce i-a trimis Victor Ponta. Suspendarea din iulie-august 2012 a însemnat o criză politică primejdioasă pentru ţară. La fel de primejdioasă pentru ţară poate fi însă şi paralizia uneia dintre instituţiile mandatate de Constituţie să asigure echilibrul puterilor în stat: Preşedinţia României. Pentru că Traian Băsescu, indiferent de rezultatul Referendumului, indiferent de ce spun adversarii şi indiferent chiar de ce crede el că ar fi, rămîne, totuşi, preşedintele României. Şi în ipostaza de Preşedinte, Traian Băsescu are datoria de a interveni, indiferent de riscuri, dacă nu pentru a opri, măcar pentru a-i fluiera cu ţignalul pe cei care s-au apucat să împingă ţara, ca minerii vagonetul, înapoi, spre naţionalism-comunismul puturos.
Luni, 8 octombrie 2012, Traian Băsescu a retrimis Camerei Deputaţilor spre reexaminare Legea Bacalaureatului profesional, produs indiscutabil al Restauraţiei pe care Victor Ponta şi-o propune fără s-o ştie. Gestul îi poate aduce lui Traian Băsescu o campanie violentă din partea USL şi a tulumbei sale mediatice, Trustul lui Dan Voiculescu. Îi poate aduce chiar o suspendare. El, gestul, a meritat însă aceste riscuri. A dovedit că la Cotroceni e Traian Băsescu şi nu un altul.