În ultimii ani s-a discutat la noi – şi nu fără o anume fervoare – despre mită. X ia mită. Y a fost reţinut pentru luare de mită. S-a organizat un flagrant de luare de mită. Panorama mitei dă seamă de o uriaşă inventivitate.
Se dau mită bani, în primul rînd, dar şi curcani, miei, maşini, fulgi de găină, ceasuri de lux, dreptul de folosire a unei mașini, ba chiar și dreptul de folosire a unei femei. Hazoşii Ilia Ilf şi Evgheni Petrov, autorii Vițelui de aur, născocesc, în Periuţa, Mita psihologică. Geniul comic al cuplului Ilf şi Petrov mi se pare clar exprimat în culegerea 1001 de zile sau Noua Seherezadă, varianta românească de la Polirom, 2015, a volumului apărut în ruseşte, în 2005, la Text Publishers, din Moscova.
Întrebîndu-mă de ce nu pun în scenă teatrele noastre piesele lui Ilf I Petrov, m-am amuzat teribil la lectura celei publicate sub titlul Periuţa. Potrivit notelor de editor, Periuţa e rodul unei comenzi primite de la Teatrul de Satiră din Leningrad. Pe 10 septembrie 1930, la zece zile după ce autorii predau piesa, o hotărîre a Glavrepertkom o interzice. Sub formă de music-hall, ea vede luminile rampei la Moscova, în 6 octombrie 1930. Într-o staţiune de la litoralul Mării Negre (în literatura rusă, Mările calde sînt teritorii de vis, a se vedea și proza lui Mihail Bulgakov) îşi petrec concediul Mikula Selianinovici Mladenţev şi nevasta acestuia, Varvara Nikolaevna Mladenţeva. Tabloul Personajele ne dezvăluie că în staţiune se află şi „Tovarăşul Sundukeev – cadru de răspundere”. Numitul Mladenţev lucrează în Azov la Ihti-Construct, un trust sovietic cu sediul la Moscova. După propria mărturisire, la Trust el e „un nimeni. Consultant pentru cozi de peşte”. Varvara Nikolaevna a venit pe litoral nu pentru a se bălăci în Mare, ci pentru a găsi proptele în cariera soţului. Tocmai cînd se lăuda c-a făcut cunoştinţă „cu un secretar. Unul cu mare răspundere, şi cu doi mai mărunţi”, ea află că pe plajă se află Tovarăşul Sundukeev. Nimeni altul decît Preşedintele Consiliului de Conducere al Ihti-Construct, venit în concediu de la Moscova. Ihti-Construct – scriu veseli Ilf şi Petrov – se ocupă cu „obiecte artistice din scoici”. Mikula Selianovici îl vede pe Tovarășul Sundukeev ca vechii Greci de la poalele Olimpului pe Atotputernicul Zeus: „Dar, Varvara, se vede că nu-ţi dai seama cine e Sundukeev. Păi e un cadru de importanţă republicană! Păi el are în loc de semnătură un facsimil de cauciuc. Păi pe linia Ihti-Construct doar Dumnezeu e mai sus decît el!” De cum aude care e Sundukeev, Varvara Nikolaevna nu-şi mai găseşte astîmpărul. E musai ca Sundukeev să le facă lor cadou fotografia sa. Varvara se angajează să obţină de la Tovarăşul cu funcţie de răspundere mai mult decît fotografia sa: „Nu numai că o să mi-o dea, dar o să şi scrie pe ea: «Cinstitului şi energicului lucrător Mikula Selianinovici Mladenţev, în amintirea luptei comune pe frontul Ihti-Construct». Iar semnătura n-o să fie de cauciuc, ci originală, cu propria-i mînă”. Nu cred să existe vedetă postdecembristă care să nu se fi confruntat cu solicitarea unora dintre cei întîlniţi în cale de a face o poză împreună.
Se înţelege că fotografia poate fi prilej de mîndrie în faţa amicilor, a neamurilor, a cunoştinţelor. Au fost şi cazuri cînd fotografia unui atotputernic – fie cu el singur, fie cu solicitatorul – s-a dovedit un mijloc de cîştig ilicit pentru solicitator. Cu ajutorul pozei el dobîndea contracte sau promovări sugerînd altora că e un apropiat al Şefului. La aşa ceva vrea să folosească fotografia lui Sundukeev Varvara Nicolaevna: „Mladenţev: Şi ce, o s-o port în piept? Pe post de medalie? Varvara Nikolaevna: Mare neghiob eşti! Asta e mai mult decît o sută de medalii. O să atîrnăm fotografia asta deasupra patului tău. O să stea la coadă în faţa casei noastre, pentru a vedea măcar cu coada ochiului acest semn de prietenie. Dar n-o să-i lăsăm decît pe cei cu răspundere, de care depinde promovarea ta. Ei o să vină cu zahărul lor, o să bea un ceai, iar tu o să fumezi şi o să le povesteşti cum ai luptat energic împreună cu Sundukeev pe frontul Ihti-Construct. Iar prietenului tovarăşului Sundukeev o să-i ofere care mai de care cele mai bune posturi. O să te trimită negreşit în delegaţie în străinătate şi o să-mi aduci de-acolo o sticluţă cu lac roz pentru unghii. Că au un lac, o minune!”
Visul oricărei cetățence sovietice. Nu societatea fără exploatarea omului de către om, ci un produs cosmetic din Occident. Din Occident, deoarece Măreața URSS producea doar tancuri și tractoare! Marea problemă în atingerea obiectivului rămîne faptul că Tovarăşul de la Moscova nu-i cunoaşte pe cei doi. Varvara Nikolaevna are o soluţie miraculoasă – mita psihologică: „Mladenţev: Nu mă bag. Dar cum o să faci să primeşti cartonaşul ăsta cu taloane pentru carieră? Varvara Nikolaevna: O să-i dau mită! Mladenţev: Cui? Lui Sundukeev? Mită? Parcă mă şi văd, biet Mikula Mladenţev, purtat pe coridoarele puşcăriei. Varvara Nikoklaevna: La tine totul capătă o notă vulgară! Am subînţeles o mită psihologică. Mladenţev: Da' pentru mită psihologică nu te bagă la zdup? Nu e nimic în Cod referitor la asta? Varvara Nikolaevna: Dacă o să te bage vreodată, numai pentru prostie o să te bage. Pricepe! Cînd mita e simplă, ştiu cel puţin doi inşi: cel care o dă şi cel care o ia. Cînd mita e psihologică, ştie numai cel care o dă. Cel care o ia nici măcar nu ştie că a fost deja cumpărat. Mita în bani e o treabă pe care nu te poţi bizui. Cîte unul nu ia, pentru că e cinstit, dar cei mai mulţi nu iau de frică. E ceva prostesc, periculos şi, în fine, te costă să-i vîri omului în mînă o hîrtie de o sută de ruble într-un plic pe care să scrii: «Personal, strict secret». E mult mai inteligent, mai puţin riscant şi mai ieftin să tratezi omul, de treizeci de ruble cu măguliri de uz curent, de douăsprezece ruble şi cincizeci de copeici – cu nişte «da»-uri spuse cînd trebuie, cu un entuziasm de boulean care face cît o bancnotă de douăzeci şi cinci de ruble, de zece ruble – cu un devotament de cîine, de opt ruble – cu aplauze furtunoase care trec în ovaţii, de paisprezece ruble – cu o autocritică binevoitoare, ei, şi de cincizeci de copeici – cu o mînă grijulie de femeie.” Aşa cum remarcă soţul, „asta e cea mai elementară linguşire”.
Cum se va încheia afacerea nu mă voi apuca eu să povestesc piesa. Esențială rămîne născocirea zisă Mită psihologică. Deşi i se mai spune şi linguşire, eu cred că formula Mita psihologică e mult mai nimerită. Linguşirea cuiva poate fi gratuită, provocată de o slugărnicie funciară. Mita psihologică e însă linguşirea cu scopul de a obţine ceva mai mult sau mai puţin legal de la un ştab. Mita obişnuită e sancţionată de Codul Penal. Mita psihologică nu e sancţionată. Mai mult, spre deosebire de Mita obişnuită, Mita psihologică nu face obiectul statisticilor. Îşi imaginează cineva cîtă Mită psihologică s-a dat, se dă şi se va mai da în România fanariotă?!